Romeo Castellucci vine la FNT 2010

Castellucci nu face teatru în sensul clasic al cuvântului: nu construieşte spectacole pentru un public anume fiindcă nu lucrează într-un teatru şi nici nu alimentează un repertoriu curent, ci îşi prezintă creaţiile – alcătuite în luni de zile de cercetări – aproape exclusiv în circuitul festivalier al lumii, acolo unde la început a fost primit cu rezervă, iar acum este vânat cu ardoare.

Considerat un deschizător de drumuri al avangardei teatrale, Castellucci este cunoscut ca autor al unui teatru al percepţiei totale. A creat spectacole pornind de la opere clasice şi epopei, precum: Gilgameş (1990), Hamlet - vehementa exterioritate a morţii unei moluşte (1992), Orestia – o comedie organică? (1992), Iulius Cezar (1997), Călătorie la capătul nopţii (1999), Tragedia Endogonidia (2001-04). În 2005 a fost desemnat directorul secţiunii teatrale a Bienalei de la Veneţia, iar în 2008 a prezentat, ca Artist Asociat al Festivalului de la Avignon, Divina Comedia după Dante.

Refuzând logica unui scenariu scris, respingând textul aproape în întregime şi folosind vocea umană numai la nivelul ei sonor (lucrat în colaborare cu muzicianul Scott Gibbons), amestecat cu alte sunete pentru a alcătui un fundal audio potrivit fantasmelor strânse laolaltă de acest magician cerebral şi cinic, spectacolele lui Castellucci ajung să te bântuie mult timp după ce le-ai văzut.

Imaginile înşiruite de Castellucci pe firul non-epic al spectacolelor sale au consistenţa visului, iar cei ce le văd construindu-se în direct, sub ochii lor, au senzaţia că participă la o şedinţă de hipnoză colectivă, în urma căreia au ajuns să viseze acelaşi lucru cu sute de semeni.

Cu ocazia prezentării celor trei producţii inspirate de Divina Comedia – evenimentul principal al Festivalului de la Avignon în 2008 - Castellucci declara: ”În fiecare zi trăim infernul, paradisul şi purgatoriul. Fiecare dintre acestea sunt înscrise în structurile mentale ale omului contemporan. Nu mă interesează să lucrez asupra socialului, nu e felul meu de a face teatru. Mă interesează omul, dar la un alt nivel.. mă interesează foamea oamenilor de viaţă, de iubire..”

Într-un alt interviu spune: ”Scena europeană este acum într-un moment fecund, fiindcă în fine, figurile marilor maeştri dispar. Ei au vampirizat mai multe generaţii, dar acum scena este mai liberă, iar această libertate este necesară mental. Mulţi artişti tineri au o viziune complet deschisă, ceea ce e foarte important. Publicul e şi el mai deschis, are experienţa expoziţiilor de arte vizuale, deci e pregătit să primească şi noile limbaje din teatru.”

Despre Hey Girl!, realizat în 2006, și prezentat de atunci în toate marile festivaluri ale lumii, Castellucci povesteşte că i-a fost inspirat de imaginea unor adolescente aşteptând autobuzul într-o staţie, în faţa şcolii. Ce a rezultat este un eseu despre momentul inefabil al trecerii unei fete de la starea de copil la aceea de femeie. Spectacolul este o călătorie printre mituri, încorporând ipostazele acestei vârste incerte prin intermediul unor personaje simbolice precum Fecioara Maria, Ioana d’Arc sau Julieta lui Shakespeare.
Folosind costume suprarealiste, proiecţii de film, explozii de sticlă şi răvăşitoarea apariţie a celor două interprete, Hey Girl! construieşte o lume care se zbate între frumos şi oribil. „O frumuseţe hipnotică, cu o rezonanţă vizuală pe care mult prea rar le găseşti împreună pe scenă” scria Financial Times după turneul spectacolului la Londra.

 

Biroul de presă FNT 2010

Mirela Năstăsache & Florentina Bratfanof