Suflet de copil. Bob Bulgaru - „pictor al esenţelor fragede”. Expoziţie de portrete

„Lumea miracolului şi a magiei, copilăria este inima tuturor vârstelor”, spunea poetul şi filozoful Lucian Blaga. Ilustrată cu măiestrie şi prinsă în mrejele universului fermecat de culoare şi lumină, de candoare şi expresivitate, reprezentarea copilăriei a constituit, de-a lungul timpului, o temă importantă în creaţia marilor pictori români.
Primul fondator al picturii române moderne, reprezentant de seamă al Şcolii de la Barbizon, Nicolae Grigorescu, şi-a îndreptat atenţia şi către portretele de tinere fete, cum ar fi „Anişoara Vlahuţă” (fiica scriitorului Alexandru Vlahuță) sau „Portret cu fundă roşie”. Ion Andreescu, care, în scurta sa existenţă, a adus o contribuţie majoră în arta modernă română, a ilustrat chipuri de copii, în tablouri ca „Fetiţa cu găină” sau „Cap de fetiţă cu broboadă albă”. Unul dintre cei mai importanţi portretişti români, G. D. Mirea şi-a demonstrat măiestria pictând neuitate portrete de copii.
Nicolae Tonitza, a însufleţit în opera sa, nespusa inocenţă şi frumuseţe a figurilor şi ochilor de copii: „Fetiţă în alb”, „Fiul pădurarului”, „Fetiţă cu batic înflorat”, „Două surori”, „Trei fraţi”. Portretistica românească dedicată copilăriei e îmbogăţită de Ştefan Luchian, „înnoitorul picturii româneşti” în tablouri precum „Fraţii”, „Copil cu măr înmână”, „Lica cu portocală”,„Cap de copil”, „Pierrot”. Copiii nu i-au rămas indiferenţi nici lui Camil Ressu, opere precum „Ştrengarul”, „Borcanul cu smântână” sau „La plajă” s-au impus în pictura de gen.
Expresionist solar, luminos, Rudolf Schweitzer-Cumpăna şi-a exprimat măiestria şi în portrete de copii. Kimon Loghi, în culori calde, evidenţiază chipul de copil în „Fundiţa albă” sau „Floarea din păr”. Remarcabil portretist, Constantin Isachie Popescu a imortalizat, de asemenea, chipuri de copii („Visare cu ochii deschiși”, „Ciobănaş”). Aurel Băeşu, un mare talent, şi el curmat tragic, la o vârstă tânără (32 ani), preocupat îndeosebi de expresie, ilustrează cu măiestrie această temă, care a stat în centrul atenţiei sale: „Copil cu părul bălai”, „Primăvara”, „Profira Sadoveanu”. Tia Peltz, cu a sa nesfârşită galerie de personaje şi ipostaze ale copilăriei: „Fetiţa cu pălărie”, „Băncuţa”, „Ştrengăriţa”, „Fluierici” sau „Zâmbet”, ne încântă şi astăzi ochii şi sufletul copilului din noi!
Aurel Jiquidi, Adam Bălţatu sau Constantin Piliuţă, care n-au avut ca temă predilectă în creaţia lor copilăria, ne-au lăsat, totuşi, opere remarcabile în acest sens.
Din galeria pictorilor, care au ilustrat în opera lor, universul copilăriei, face parte şi Bob Bulgaru (Gheorghe Bulgaru). Născut în anul marii răscoale ţărăneşti din 1907, în comuna Mălăiești, județul Vaslui - judeţ care a mai dat culturii române nume precum N. Tonitza, Al. Vahuţă, Al. Philippide sau Elena Farago - Bob Bulgaru urmează liceul Sf. Sava din București, şi apoi Facultatea de Litere și Filozofie. Avea ca materii favorite filologia latină și germană şi a fost coleg de studii cu Eugen Ionescu, Edgar Papu, Gheorghe Teodorescu, Luca Dumitrescu, Alexandru Sahia.
Înainte de a renunţa la o carieră înnobilată de farmecul cuvântului scris şi a se dedica picturii, scoate revista Lumea nouă. La doar doi ani, de când principala sa preocupare devenise pictura, în 1935, expune la Salonul Oficial din București, alături de Aurel Jiquidi, Paul Verona, Lucia Dem Bălăcescu etc. şi obţine o mică victorie. Graţie talentului său, statul român îi cumpără lucrarea Adolescență. Deloc de neglijat, că, din juriul Salonului Oficial au facut parte nume mari ale artei plastice româneşti: Gheorghe Petraşcu, Camil Ressu, Marius Bunescu, Jean Al. Steriadi.
Fidel încă primei sale pasiuni, participă la înființarea Asociației Independente a Scriitorilor și Artiștilor, organizaţie care a funcționat între anii 1935-1936 la București.
Din 1935 până în 1938, expune în cadrul Saloanelor Oficiale, precum şi la câteva expoziţii din Bucuresti. Ţinea un jurnal, o carte a sufletului său, în care nu o dată, consemnase presentimentul unui sfârsit apropiat!
Sfârşitul anului 1937 avea să-i aducă o nouă confirmare în pictura românească. Organizează la Târgoviște, împreună cu Aurel Vasilescu, o expoziție, care, aşa cum aprecia presa vremii, a constituit „un eveniment artistic de mare audiență prin raritatea lui […] și prin înalta valoare artistică”, în care „capetele de copii […] i-au fixat lui Bob Bulgaru o poziție singulară”.
Avea să mai continue această pasiune, doar doi ani! Atât hărăzise destinul ca timp, unui artist boem, înzestrat cu o voce caldă, ca o mângâiere de mamă, cu nişte ochi de-o infinită bunătatate, care pătrundeau imediat taina formelor, aşa cum îl descria bunul său coleg de facultate şi prieten, eseistul şi criticul literar, Edgar Papu. „Un artist care picta cel mai adesea în fața restaurantului-bar de pe Calea Victoriei pe şerveţele şi hârtie de calc, care a dus o viață de lipsuri materiale, pe care a înfruntat-o, însă, cu stoicism, arborând o ținută ireproșabilă”.
A murit de cancer la vârsta de 32 de ani. Ce făgăduinţă frumoasă dispăruse o dată cu el !
Şi, astfel, pentru a câta oară, neputința materiei prăbușea, pentru moment, cu sine, și voința spiritului, şi-l arunca pe Bob Bulgaru din anonimatul timpului de secol XX, în eternitatea lumii artistice româneşti!
Integrat de Tudor Octavian în galeria de „pictori uitați”, dar și în cea a destinelor tragice, curmate pe nedrept la așa-numita vârstă mesianică (în jurul a 30 de ani), alături de alte nume mari ale picturii, precum: I. Andreescu, Apcar Baltazar, Sabin Popp sau Aurel Băeşu, Bob Bulgaru a rămas viu în amintirile contemporanilor săi, prin mărturiile literare ale celor care l-au cunoscut.
Din 1935 până în 1938, expune în cadrul Saloanelor Oficiale, precum şi la câteva expoziţii din Bucuresti. Ţinea un jurnal, o carte a sufletului său, în care nu o dată, consemnase presentimentul unui sfârsit apropiat!
Sfârşitul anului 1937 avea să-i aducă o nouă confirmare în pictura românească. Organizează la Târgoviște, împreună cu Aurel Vasilescu, o expoziție, care, aşa cum aprecia presa vremii, a constituit „un eveniment artistic de mare audiență prin raritatea lui […] și prin înalta valoare artistică”, în care „capetele de copii […] i-au fixat lui Bob Bulgaru o poziție singulară”.
Avea să mai continue această pasiune, doar doi ani! Atât hărăzise destinul ca timp, unui artist boem, înzestrat cu o voce caldă, ca o mângâiere de mamă, cu nişte ochi de-o infinită bunătatate, care pătrundeau imediat taina formelor, aşa cum îl descria bunul său coleg de facultate şi prieten, eseistul şi criticul literar, Edgar Papu. „Un artist care picta cel mai adesea în fața restaurantului-bar de pe Calea Victoriei pe şerveţele şi hârtie de calc, care a dus o viață de lipsuri materiale, pe care a înfruntat-o, însă, cu stoicism, arborând o ținută ireproșabilă”.
A murit de cancer la vârsta de 32 de ani. Ce făgăduinţă frumoasă dispăruse o dată cu el !
Pentru o mai bună dreptate a istoriei timpului şi memoriei oamenilor, numelui lui revine în atenția publică în 1972, când Muzeul de Artă din Ploieşti îi organizează o retrospectivă, ocazie cu care publicul descoperea opera lui Bulgaru, cunoscut drept „pictor al copiilor”, iar în 2006, patrimoniul de lucrări aparținând pictorului, donat în 1986 Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad, a fost redat publicului printr-o expoziție cu caracter permanent.
Proba de virtuozitate, menită, uneori, să pună piedici şi celor mai dăruiţi artişti, aceea a portretelor de copii, nu l-a descurajat pe Bob Bulgaru să persevereze pe acest drum, ca un mijloc de evadare sufletească şi mentală a lumii anacronice în care trăia.
Reprezentarea obsesivă a tematicii copilăriei, cu precădere a portretisticii, lucru pentru care a fost şi criticat, i-au scos în evidenţă lui Bob Bulgaru, ştiinţa şi rafinamentul desenului, precum şi subtila observaţie a modelului uman. Adept fără rezerve al liniilor curbe, Bob Bulgaru se trudea uneori cu zeci de schiţe, până elabora definitiv o lucrare. Picta numai după model şi niciodată din imaginaţie.
Astfel că, universul copiilor din familiile cunoscuţilor şi prietenilor i-a fost cea mai veridică şi inepuizabilă sursă de inspiraţie.
Chiar şi aşa, cele mai multe din portretele de copii se chemau „picturi alimentare”, deoarece le vindea pe banii pentru cinci-şase tartine. Un boem, am putea spune! Dar un boem cu o pregătire universitară în litere şi filozofie care, dacă nu ar fi fost atras până la renunţare pentru arta lui Rafael şi emulii lui Leonardo, ar fi fost, poate, un foarte aplicat latinist.
Expoziţia Suflet de copil, Bob Bulgaru - pictor al esenţelor fragede deschisă la Galeria Rottenberg - Uzunov, cu ocazia Zilei Internaţionale a Copilului, în perioada 3-20 iunie, ne aduce mai aproape de lumea copilăriei fiecăruia dintre noi.
30 de opere semnate Bob Bulgaru, socotit de criticul de artă Mircea Deac, „pictorul nobleţei şi al purităţii portretelor de copii”, a căror importanţă şi reprezentativitate este subliniată şi de faptul că, mare parte dintre acestea au participat la expoziţiile retrospective dedicate artistului, organizate de Muzeele de Artă din Târgoviste şi Ploieşti în perioada 1972-1973, precum şi de Muzeul Anastasie Simu din Bucureşti, în 1973, înnobilează simeza Galeriei Rottenberg - Uzunov, spaţiu reper pentru arta modernă şi contemporană românească.
Evenimentul este cu atât mai meritoriu, cu cât lucrările, care fac parte din colecţia particulară Eduard Mircea Uzunov sunt expuse în premieră într-un asemenea format. Ca în orice mare colecţie de artă, şi în colecţia Uzunov, se regăsesc lucrări destinate copilăriei şi copilului … din noi. Căci, aşa cum spunea Brâncuşi: „Când nu mai eşti copil, ai murit demult!”.
Fin observator al unei lumi care fascinează prin inocență și frumuseţe, portretele copiilor lui Bob Bulgaru, surprinse la diferite vârste, reliefează în primul rând, excelentele sale calităţi de desenator. Prin limbajul de forme şi culori, folosind o paletă cromatică adaptată atât de bine modelului ilustrat, artistul a reuşit să redea unor chipuri încântătoare, viaţa nobilă şi plină de candoare a copilăriei.
Cu o multitudine uimitoare de expresii, ilustrând un amplu registru afectiv, lucrările din expoziţie se constituie într-o veritabilă frescă a primei vârste, căreia îi sunt proprii cele mai adevărate sentimente umane. Portretele de copii respiră de autenticitatea trăirii, pusă în valoare şi de tehnica neconvenţională a picturii în ulei pe hârtie de calc, ceea ce oferă o transparenţă unică tonurilor calde şi tuşelor suave.
Ca o premeditare artistică, autorul suprapune cu bună ştiinţă, frumuseţii naturale a motivului, o a doua frumuseţe, născută din interiorul său, cea cu care-l înzestrase viaţa, pentru a reliefa o dată în plus în arta sa, expresivitatea, căldura şi delicateţea sufletului său … de copil.
Din jocul de lumini şi umbre, din alăturarea linilor subţiri cu cele groase pe întreg spaţiul compoziţional, din rotunjimile feţei, graţia privirilor şi perfecţiunea nasului şi a gurii, Bob Bulgaru a creat portrete de copii, de-o mare expresivitate artistică. Şi-a înmuiat pensula în suflet şi şi-a transformat tristeţea în artă! Şi, astfel, lumea în care trăia, a devenit, prin modele şi culori, mai uşor de îndurat!
Portretele lui Bob Bulgaru se concentrează pe ochi, pe forma capului, pe gură, uneori accentuată, pe culoarea părului. În jurul chipului, dacă îl picta în interior, simţea nevoia să aplice un fundal decorativ, care putea să sugereze un fragment din natură sau pete de lumină. Toate aceste elemente sporeau expresia chipului, în jurul căruia se concentra toată expresivitatea tabloului. Au rămas celebre gulerele albe ale copiilor din porterele sale, boneţica albă sau roşie, părul blond cârlionţat, fundele mari roşii, folosite de artist pentru realizarea contrastelor şi a unui echilibru cromatic.
Intensitatea culorilor lui Bob Bulgaru nu este copleşitoare. Pictura lui dezarmează, fermecând prin culoarea diluată, ingeniozitatea formelor şi lirism emoţional. Este implicat emotiv în lucrări, culorile fiind reprezentative, cel mai adesea, pentru o idee, pentru un sentiment.
Expoziţia este întregită de autoportretul artistului, precum şi de rândurile evocatoare despre Bob Bulgaru şi „copiii săi”, purtând semnătura criticului Barbu Brezianu.
Deşi registrul său artistic nu se opreşte doar la ilustrarea vârstei inocenţei, artistul realizând şi alte portrete, naturi statice şi peisaje, notorietatea numelui său în arta plastică românească rămâne legată de una dintre cele mai expresive şi melancolice serii de reprezentări ale copilăriei.
Pictura lui este o artă care răscoleşte suflete şi priviri. Este o artă care farmecă, precum inocenţa unui copil faţă în faţă cu lumea miracolelor şi a magiei.

Am lucrat la acest proiect cu gândul la nepoţii mei, Aris şi Eros, cărora le dedic această expoziţie! Acum descoperă lumea copilăriei, pe care le doresc, în sufletul lor, să n-o părăsească niciodată! Chiar dacă, aşa cum spunea Freud, orice copil devine părintele adultului de mai târziu!

Adina Renţea
Curator

.