Tronicart 1300

Expozitie organizata de MNAC si Galeria Plan B

Capotele lui Ilea sau despre memorie, oameni şi întâmplări
Curator: Mihai Pop
Aprilie - mai 2012
Sala Dalles si MNAC

Pe artistul Gheorghe Ilea l-am putea eticheta ortodoxist, poate fără să greşim prea mult, dar şi fără ca astfel să surprindem ceva esenţial despre modul în care dimensiunea spiritualului se infiltrează fără aroganţă în arta pe care o produce. Îl putem deopotrivă considera optzecist, fără ca astfel să dăm seama realmente de complexitatea unei opere de remarcabilă varietate, care e mai mult decât simplu produs al unui context stilistic sau al unei atmosfere conceptuale. Îl putem vedea ca pe un nostalgic sau ca pe un paseist, fără însă ca astfel să descriem nici rolul esenţial pe care relaţia cu trecutul îl are pentru arta sa, nici capacitatea sa realmente impresionantă de a utiliza amintirile pentru a circumscrie, mai mult sau mai puţin coerent, dar cu siguranţă savuros, istoria.

Domol singuratic, fără a fi un izolat, Ilea este ceea ce am putea numi un artist de anduranţă şi, în acelaşi timp, o personalitate artistică ce se dovedeşte, pe tot parcursul producerii unei opere consistente şi convingătoare, capabil deopotrivă de răbdare (înţeleasă inclusiv ca disponibilitate spre solidă reflecţie) şi de înnoire (realizată inclusiv prin apelul la registrul ludic). Fascinat de obiect, în măsura în care acesta încorporează aluzia antropologică sau metafizică, el este capabil să îl descrie pictural de o manieră onctuoasă şi senzuală. Fascinat de pictură, pe care o practică pasionat, fără a fetişiza reţete tehnice, nu ezită să o realizeze pe suporturi neuzuale, pe obiecte ale căror suprafaţe condiţionează utilizarea materiei pigmentare, dar concomitent par să îi potenţeze expresivitatea.

Realizat recent, cu o rapiditate ce decurge nu din grabă, ci dintr-un anume fel de frenezie, proiectul Tronicart pare a însuma mai multe dintre mai sus amintitele sau sugeratele caracteristici definitorii şi calităţi esenţiale ale artei lui Gheorghe Ilea. Cincizeci şi şase de capote de Dacia 1300 sunt obiectele deopotrivă banale şi semantic încărcate, ducând inevitabil cu gândul la realităţile sociale şi politice ale României comuniste, pe care acesta intervine cu pictură, desen, text. Subiectele abordate, dacă se pot numi aşa, sunt de o diversitate debordantă ca personalitatea unui individ, alcătuind, în ansamblul lor, un oarecum implauzibil autoportret şi o fugară, arbitrară, dar savuroasă autobiografie. Imaginile ce iau naştere pe dezafectatele piese industriale fac astfel trimitere la gospodăria, mai ales şura de la Bucea, atât de dragi artistului, la amintirea voiajului interbelic efectuat de către mama acestuia la Londra, la Scriptură şi figuri memorabile ale ortodoxiei româneşti, la speranţele şi ameninţările erei nucleare sau la intimitatea obiectului decorat kitsch.

Unele constituie compoziţii abstracte pretenţioase sau prezintă tricolorul românesc sub forma unei picturi suculente, altele readuc la viaţă desuete, dar nu încă inofensive imagini ale unei propagande totalitare. Textele fac referire la Republica Socialistă România şi la URSS, la replici clişeizate şi la poveşti de familie, la texte literare şi la Dacia însăşi, derizoriu obiect al dorinţei. Se conturează astfel un amalgam semantic, din care sensurile particulare se desprind mai degrabă spontan, decât decis programatic.