ANIVERSAREA, la Barbican Centre din Londra

Povestea începea exact acum un an.
În noiembrie 2010, spectacolul Aniversarea era prezent în secțiunea Romanian Showcase, la ediția cu numărul 20 a Festivalului Național de Teatru. Printre invitații din străinătate care au văzut cu acea ocazie montarea semnată de regizorul Vlad Massaci, a fost și un reprezentant al celebrului Barbican Centre de la Londra.
În decembrie 2010, Teatrul Nottara primea invitația de a susține o ministagiune în capitala Marii Britanii, cu spectacolul Aniversarea de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov.
Propunerea se concretizează în perioada 9 – 20 noiembrie 2011, grație unui parteneriat cu Institutul Cultural Român de la Londra. Vor fi 10 reprezentații cu spectacolul Aniversarea, montare ce a avut premiera oficială la începutul lui decembrie 2009.

Barbican Centre este cel mai important centru teatral internaţional din Londra și unul dintre cele mai mari centre culturale din Europa, cu un program artistic extrem de variat. Este gazdă pentru diverse spectacole de teatru şi de dans, concerte de muzică clasică şi contemporană, proiecţii de film şi expoziţii de arte vizuale. Centrul Barbican are trei săli de teatru şi concerte, un cinematograf, două galerii de artă, săli de conferinţe, spaţii publice şi trei restaurante, fiind în acelaşi timp, iniţiatorul a numeroase proiecte educaţionale. De asemenea, London Symphony Orchestra are sediul permanent la Barbican Centre. Turneul Teatrului Nottara face parte din stagiunea Barbican dedicată spectacolelor de teatru internaţionale, BITE (Barbican International Theatre Events).

ANIVERSAREA de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov / traducerea: Vlad Massaci / regia: Vlad Massaci / scenografia: Ștefan Caragiu, cu: Alexandru Repan, Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu, Ion Grosu, Ada Navrot, Dan Bordeianu, Cristina Păun, Mihaela Subțirică, Daniel Popescu, Corneliu-Dan Borcia, Camelia Zorlescu, Gabriel Răuță, Raluca Gheorghiu, Lucian Ghimiși, Raluca Jugănaru, Ionuț Anghel, Corina Dragomir, Ciprian Duică, Eduare Epure

***

Citeşti în ziar sau vezi la televizor că un om i-a făcut altuia un mare rău. Poţi, raţional, să înţelegi ce s-a întâmplat. Treci, apoi, mai departe, fără să te laşi cu adevărat afectat. Dar, la teatru, înţelegi emoţional ce se întâmplă şi poţi să-ţi proiectezi această înţelegere pe faptele vieţii relatate sec.
Răul din această poveste s-a întâmplat cu treizeci de ani în urmă şi, deşi cei care l-au suportat nemijlocit sau doar au trăit în prezenţa lui sunt oameni normali, totuşi ei nu-şi pot explica de ce sunt rataţi emoţional, de ce nu se pot bucura de fericirea unei vieţi banale (nici nu-şi doresc mai mult), ca majoritatea oamenilor. Norocul lor este că dintre ei se ridică cineva care doreşte să se confrunte cu acest rău şi care îi obligă pe toţi să facă acelaşi lucru. Acesta este Christian.
M-a interesat acest text, pentru că în mintea mea (nu se va vedea pe scenă) familia Klingenfeld-Hansen este chiar societatea în care trăim noi, acum. O societate care refuză să se confrunte cu istoria recentă şi, în consecinţă, arată hidos. O societate care a încetat să-l mai caute pe Christian. Dacă ar exista psihanalişti pentru naţiuni, noi ar trebui să ne facem o programare. (Vlad Massaci)

***

Teatrul românesc se află, acum, în stadiul în care se afla cinematografia europeană la mijlocul anii ’90, atunci când a apărut Dogma. Scenariul filmului care a deschis seria producţiilor Dogma, Festen (Aniversarea) îi inspiră lui Vlad Massaci un spectacol ce exprimă acutizarea nevoii de abandonare a artificiului teatral, de revenire la directeţe, la autenticitate, la trăire în timp real pe scenă. Montarea se înscrie într-o tendinţă de re-reteatralizare, având ca pivot central atracţia pentru cinematografic, pentru puterea de sintetizare a ideilor prin imagini, pentru capacitatea de focusare pe care camera video o poate da teatrului în această nouă eră. La nivel ideatic, Aniversarea e un spectacol manifest, o pledoarie pentru a spune lucrurilor pe nume, ca exerciţiu esenţial ce n-a fost însă dus până la capăt în societatea românească în cei 20 de ani de când discursul despre adevăr a început să fie posibil. (Cristina Modreanu)

***

În ultimii circa 15 ani, incestul, mai ales pe linie „verticală“ (deşi nici „orizontala“ – frate-soră – nu stă rău), a născut o sumă notabilă de filme şi piese de teatru, devenind, într-un fel, o adevărată modă. Întrebarea este dacă sub modă se ascunde o realitate perenă pînă acum insuficient revelată sau o formă de psihoză strict contemporană, reflectînd sfidarea normelor, a tradiţiilor, canoanelor etc. de către generaţiile confruntate cu sfîrşitul Istoriei. Spectacolul nu încearcă să tranşeze chestiunea – şi nici nu pare să-şi propună. El profită, în cel mai bun sens al cuvîntului, de suspansul intrigii şi de arhitectura ei trainică, precum şi de diversitatea tipologiilor ce populează acest tipic spaţiu închis în genul policier.
Spaţiul propriu-zis, frumos decorat de scenograful Ştefan Caragiu, permite o mişcare bine orchestrată a actorilor, pe care Vlad Massaci i-a condus, din cîte pot deduce, totodată autoritar şi delicat, prilejuindu-le evoluţii, cum se zice, vizibile. Este vorba nu numai despre Catrinel Dumitrescu, ci şi despre Alexandru Repan (tatăl), Ada Navrot (sora), Ion Grosu (fiul „abuzat“), Dan Bordeianu (celălalt fiu), Corneliu-Dan Borcia (bunicul), Camelia Zorlescu (bunica) şi, practic, toţi ceilalţi membri ai echipei. (Alice Georgescu)