Expozitie si lansare de carte la Institutul Italian

Expozitie si lansare de carte

prof. dr. arh. Sorin Vasilescu

ARHITECTURA  ÎN ITALIA
(1922 - 1945)

6 aprilie 2011, ora 18:00

Institutul Italian de Cultura

ARHITECTURA ITALIEI FASCISTE

Ar fi greu de găsit astăzi, în România, un autor mai avizat decât arhitectul Sorin Vasilescu, care să scrie despre arhitectura italiană din secolul XX. Profesionist de sobră ţinută şi de verticală atitudine - dovedită în teribila epocă a demolărilor de monumente din anii '80 - profesor de istoria arhitecturii moderne şi contemporane, legat de Italia prin familie şi prin meserie, a conferenţiat la Veneţia şi la Roma, a predat la Milano şi la Torino, afin spaţiului levantin unde a construit edificii laice şi religioase - în Libia, în Liban şi în Ţara Sfântă - Sorin Vasilescu ne prezintă astăzi un punct de vedere inteligent, cultivat şi nuanţat despre un capitol central şi original al culturii artistice din Europa interbelică: arhitectura Italiei fasciste.
„Sine ira et studio”, aşa cum stă bine unui exeget al timpului nostru, fără inutile demonizări, sunt scrutate epoca şi personalitatea lui Benito Mussolini, „capo del Governo” peste două decenii (1922-1943) în Peninsulă, cuceritorul Abisiniei în 1935-1936, invadatorul Albaniei în 1939 şi, înainte de toate, creatorul fascismului. Discutând avizat conceptul de „totalitarism”, Sorin Vasilescu face mereu comparaţiile necesare între fascismul italian, nazismul german şi stalinismul sovietic, în legătura lor ideologică punctată de trăsături comune, dar şi în deosebirile dintre ele în ceea ce priveşte „arta de stat” care era arhitectura, unde situaţia Italiei este cu totul particulară. Aici Mussolini, „futuristul” din
epoca lui Marinetti, spunea limpede că: „arhitectura modernă este unica arhitectură posibilă pentru modernul stat fascist” - într-un timp în care Hitler visa, potrivit lui Speer, stilul doric - şi nu întâmplător în anii '20 - '30 ai veacului trecut, când design-ul Fiatului şi cel al maşinilor de scris Olivetti erau noutăţi europene, menite să dureze, se putea concepe, de Adalberto Libera, o vilă modernissimă, precum aceea de la Capri, a controversatului şi contradictoriului Curzio Malaparte. În vremea unei propagande vizuale de un realism necesar maselor, „omului nou” depersonalizat, un realism mereu cultivat de totalitarism, în vremea recursului la coloanele şi colonadele neoclasicismului, a recuperării moderne a
tradiţiilor Romei imperiale („Roma va conduce din nou lumea” clama „il Duce”), a materializărilor simbolisticii şi aniversărilor fasciste, precum „Casa del Fascio” din Como a lui Giuseppe Terragni sau expoziţia „Decenalului Revoluţiei Fasciste” din 1932 - la zece ani de la decisivul „marş asupra Romei” - s-au construit cu frenezie şi, mai ales, cu bun gust, şcoli, facultăţi, case populare, restaurante, cinematografe, gări şi hale industriale, care au dat, uneori, tonul arhitecturii în alte părţi de Europă (nu puţine ecouri găsim, chiar în Bucureştiul lui Carol al II-lea, de la arhitectura lui Horia Creangă la uzinele Malaxa, la aceea a lui Petre Antonescu la Facultatea de Drept).
În timpul lui Mussolini, apropiatul arhitecţilor raţionalişti (poţi deveni uşor amar melancolic gândindu-te la alţi dictatori ai secolului care, aidoma unuia român, inspirau şi patronau cu resurse uriaşe, nu edificii moderne, ci orori „greco-coreene” precum exteriorul unei anume „Case a Poporului”) s-au construit oraşe noi (Sabaudia, de exemplu), s-au exportat forme italiene peste Adriatica (centrul Tiranei este o replică a arhitecturii mussoliniene), dar, mai ales, s-a conceput o scenografie urbană unică, în cadrul regularizării urbanistice, iarăşi unice, în oraşul Roma, capitală a unui „nou imperiu”.
Ceea ce a însemnat Foro Mussolini, Cetatea Universitară, Via della Conciliazione, dar mai ales EUR - gândit ca un apogeu propagandistic al erei mussoliniene - pe o axă ce lega capitala de Ostia - ne-o spune, aplicat şi inspirat, Sorin Vasilescu, sprijinit pe o foarte bună ilustraţie. Că epoca de el cercetată
s-a îndeletnicit, între altele, „cu explorarea fondului metafizic al culturii italiene”, o demonstrează, cu aparte măsură, acest autor al unei cărţi extrem de utile oricui cercetează istoria civilizaţiei moderne. Să-i fim recunoscători lui Sorin Vasilescu pentru acest volum atât de necesar.

Academician Răzvan Theodorescu

Acest studiu tratează pentru prima dată în literatura noastră de specialitate arhitectura „artă de stat” a Italiei interbelice. Prima secţiune a studiului este dedicată definirii termenilor de totalitarism, de artă totalitară şi de arhitectură totalitară a două decenii de istorie italiană. S-a încercat o prezentare a ideologiei şi a premiselor socio-politice ale totalitarismului particular al Italiei (în comparaţie cu cel german şi sovietic,) şi a modului de reflectare a acestora în artă, arhitectură, urbanism şi design. În partea a doua
a studiului se analizează principalele realizări ale arhitecturii italiene materializate în diverse programe, precum cele ale locuinţelor şi ale edificiilor reprezentative administrative, sociale, culturale şi industriale.
Pornind de la premisa că arhitectura de avangardă şi arhitectura totalitară sunt două componente permanente ale modernismului, a fost analizată relaţia dintre mişcările de avangardă precursoare şi arhitectura «totalitară», ajungându-se la concluzia că acolo unde legătura dintre avangardă şi arhitectura «artă de stat» a fost păstrată, cum a fost cazul arhitecturii italiene, rezultatele au fost remarcabile, putându-se vorbi de un fenomen de organică continuitate, generator de opere moderne remarcabile, cu virtuţi de clasicitate şi nu de clasicism. În cazul în care relaţiile cu avangarda antecesoare au fost rupte ferm ca în Germania sau categoric şi cu brutalitate ca în URSS, rezultatele au fost diametral opuse,
arhitectura produsă, nelipsită de grandoare, fiind o retrogradă expresie a unui «neo neoclasicism» redundant, lipsit de veritabile virtuţi creatoare.
Arta şi arhitectura italiană nu apelează la clasicism pentru a face neoclasicism ci spre a face clasicitatea care, ca formă a dramei absolutului, este aspiraţia legitimă a oricărui proces de creaţie.
Arhitectura italiană „totalitară”, a încercat, într-un context istoric şi politic dat, să dea conceptului de clasicitate o semnificaţie proprie. Acest concept este un corolar natural al oricărui curent de avangardă doar dacă este capabil să-şi păstreze caracterul dinamic, dialectic, făcând totul pentru ca mişcarea să nu devină autosuficientă, să nu se fosilizeze, adică să nu se clasicizeze.
Analiza matricei stilistice, a devenirii limbajului şi a faptelor arhitecturii italiene interbelice, cu discernerea părţilor pozitive, valoroase ale fenomenului, de cele negative, bombastic clasicizante, s-a făcut greu şi adesea simplist, recurgându-se ades la banala relaţie: raţionalism egal acţionar, egal progres; fascism egal reacţionar, egal regres. Analizată după acest şablon, care este în structura sa intimă retrograd, reacţionar, arhitectura «totalitară» italiană a primit calificative valorice politice şi nu arhitecturale. Abia în anii '70 apar primele studii în care balastul ideologico-politic este parţial îndepărtat şi începe să dispară stupida comparaţie standard dintre arhitectura «bună» raţionalistă şi progresistă şi cea «rea» fascistă, a clasicismului epurat, considerată doar neoclasică şi retrogradă. Sperăm ca aceste pagini să ofere o altă perspectivă de „citire” a părerilor lui Bruno Zevi privitoare la faptul că „Arhitectura raţionalistă este bună chiar dacă este proastă, iar cea totalitară este proastă chiar dacă este bună”.
Unicitatea fascismului, care se autodefinea ca democraţie totalitară, urma a genera o cultură şi o arhitectură proprie, în sintonie cu această definiţie. Citirea biologică a istoriei, în spirit spenglerian, credinţa lui Mussolini (şi nu numai a lui) în ciclurile civilizaţiilor finite şi alienate, îi impuneau consideraţiuni intelectuale şi parametri mult mai sensibili la ideea de modernitate, de tradiţie şi mai ales de stil major, înţelese ca elemente de creaţie transcendentă.
Faptul că Mussolini, spre deosebire de Hitler şi Stalin, nu a enunţat niciodată canoane monodirecţionale pentru arta şi arhitectura fascistă, a generat o adeziune şi disponibilitate majoră a arhitecţilor la abordarea constructivă a problemelor ridicate de arhitectura artă de stat.
Arhitectura italiană interbelică, făcând permanentă referire la particulara ei tradiţie a sobrei ordini primordiale, poate fi considerată ca o majoră tentativă de a da formă la sensuri multiple, cu disonanţe şi contraste, expresie a aspiraţiei permanente spre o nouă unitate estetică, etică şi socială. Abordăm, cum spunea Tacitus, sine ira et studio, această perioadă, cu rezultate lăudabile şi criticabile, care s-a legitimat prin perenitatea arhitecturii. Arhitectura este arta de a construi. Iar a construi, spunea Bardi, «vrea să însemne pentru Fascism, dăinuire». Şi trebuie să medităm asupra arhitecturii celor două decenii de fascism care îşi găsea, cum spunea Croce, «originea ideală în futurism» şi despre care Mussolini, spre deosebire de Hitler şi Stalin, afirma clar: «Trebuie să creăm, altfel vom fi doar utilizatorii unui vechi patrimoniu; trebuie să creăm arta nouă a timpului nostru, arta fascistă».

Prof.dr.arh.Sorin Vasilescu