Identitarium. Vernisajul expoziţiei personale de pictură a artistului Eugen Vasile Iovan.

Primul lucru pe care îl menţionez este că dicţionarul nu atestă existenţa cuvântului “identitarium”, termenul fiind construit prin derivarea cuvântului din fondul principal cu sufixul “um”, pentru rezonanţă, dar şi pentru a sublinia faptul că avem de-a face cu un proiect care are tangenţe cu ceva binecunoscut, care este totuşi altceva.

Tema principală a lui Eugen Iovan este identitatea. Refuzând subiectele, artistul pendulează în creaţia sa între (auto)portret, ochi şi mână, acestea din urmă instituite în categorii de sine stătătoare, nu în detalii (de portret). Relaţiile dintre figurativ şi abstract sunt ambivalente, elementele fără nici un echivoc realiste disipându-se în posibile compoziţii nonfigurative, sau dacă privitorul doreşte, tuşele abstracte configurându-se în forme recognoscibile. Paleta cromatică, în principiu restrânsă, pendulează şi ea de la lucrare la lucrare între monocrom şi fauve (n.a. pentru înlăturarea echivocului, care ţine de Fauvism, curent artistic; cuvântul este consemnat în DEX).

Din punct de vedere morfologic, marja lui Eugen Iovan, care este extrem de largă, se înscrie între hiperrealism şi gestualism. Fiecărei vârste şi perioade de creaţie îi corespunde un algoritm, sau mai bine zis, un modus operandi care face ca aceste extreme să se întâlnească, în diverse proporţii, în pânzele sale. Este vorba despre nimic altceva decât despre punctarea sub formă de metatext a ideii de amprentă. Dacă în lucrările propriu-zise, amprentele digitale sau ale irisului sunt reprezentate cumva concret, chiar dacă nu realist, combinatorica, bazată pe derivări, se constituie în amprentă stilistică.
Am adus anterior în discuţie perioadele de creaţie, cel puţin trei din punctul de vedere al semnatarului acestor rânduri, care s-a întâlnit cu artistul în calitate de curator de câteva ori pe parcursul ultimului deceniu. Aşa cum menţionam, tema portretului a fost arareori eludată, iar atunci când artistul a atacat altă familie tematică, nu a făcut-o în mod programatic, ci mai degrabă experimental, ca interludiu între sesiunile de lucru ale proiectelor sale portretistice. De fiecare dată, Eugen Iovan a optat însă pentru compoziţii organice şi a acţionat în principiu pe suprafeţe medii şi mari. Revenind la perioadele de creaţie, acestea se caracterizează prin trecerea succesivă dinspre abordarea realistă spre cea abstractă.
În proiectul expoziţional din 2019, artistul pune accentul în cea mai mare măsură, pe relaţia dintre trăirile din timpul lucrului şi imaginile create. Dincolo de amprentă, artistul a introdus în discursul său ideea semnăturii prin semn grafic, un alt element identitar inconfundabil. Aşadar, amprentă, ca element fizic de identificare, ochi, ca oglindă a sufletului, şi semnătură, ca expresie socială a existenţei (sale).

Interesant şi totodată benefic este faptul că vorbind despre sine (în limbaj nonverbal), artistul nu se referă stric la persoana sa, ci mai degrabă îşi foloseşte/oferă identitatea drept mediu pentru susţinerea ideii că fiecare dintre noi suntem unici şi irepetabili, respectiv că părţile au toate caracteristicile întregului şi sunt similare din punct de vedere calitativ. Restul este pictură.

Mihai Plămădeală, critic de artă, curator

.