Lansare de carte: „4 zile cu Nora”de Angela Baciu

Lansare de carte!
Va asteptam la lansarea cartii

“4 zile cu nora” (ed.Charmides)

De ANGELA BACIU

Vineri 12 februarie 2016, ora 18.30 la Libraria HUMANITAS Kretzulescu,
Calea Victoriei, Nr.45, Bucuresti

Invitati:
NORA IUGA
DANIEL CRISTEA – ENACHE
MARIN MALAICU HONDRARI
TUDOREL URIAN

Partener media: LITERATURA de AZI

Cartea “4 zile cu nora”, o formula tip proza-interviu este dedicata de autoare scriitoarei Nora Iuga cu ocazia implinirea varstei de 85 ani.

Afis realizat de: Adquest Image
Intrarea libera!

***

„...Nu mai vreau decât să scriu.
Când scriu... mănânc, când scriu... dansez,
fumez, beau vodcă, fac dragoste,
urc pe Caraiman, mă dau în Riesenrad,
în Prater la Viena, dau mâna cu Regele
Mihai...
Nu mai vreau decât să scriu, fiindcă timpul
s-a făcut scurt şi nici nu mai curge în
mine, curge pe lângă mine...”

“…Bunica mea, adică
mama mamei mele, s-a născut în acest oraş, împreună cu surorile
ei, deci... străbunica mea, pe nume Chiriachiţa, era gălăţeancă. De
fapt, era bulgăroaică, măritată cu un grec pe care îl chema Dumitro
Daniol. Ce amintiri mi-ai răscolit, dragă Angela, credeam că le-am
uitat... Bunica mea, Eufrosina Cornelia, avea două surori: pe tanti
Marie şi pe tanti Irina, se spune că erau foarte frumoase. S-au măritat
repede şi au avut copii; fetiţa Irinei avea un nume neobişnuit pentru
vremurile de azi: Saviana. A murit de tuberculoză. Nu o ştiam
decât dintr-o poză, parcă era o arătare din altă lume, o plăsmuire...
Pozele astea vechi mi-au trezit încă din copilărie un fel de nostalgie,
o stare pe care nu mi-o explicam pe atunci... şi mai erau şi poveştile
Eufrosinei Cornelia, amorul ei cu un căpitan de vapor, care-i cânta
„La Paloma”. Cred că la începutul secolului XX se iubea altfel decât
azi... Când mama mare împlinise deja 60 de ani, de câte ori auzea
la radio „La Paloma” lăcrima. Iertaţi-mi acest scurt interludiu, dar
vroiam să vă arăt dumneavoastră celor de acum, cât kitsch se ascunde în romantism... şi ce mult îi datorează uneori un artist acestui kitsch
romantic…”

“Prima dată am fost la
Berlin cu Nino, amintirile pălesc, dar rămân. Nino al meu nu mai
este – îi spuneam Nino de la Almosnino, ceea ce în spaniolă ar putea
însemna intr-o traducere aproximativă, „copilul sufletului”, poate i
se şi potrivea intr-un fel. Era un om foarte bun şi blând şi un mare
poet. Poeţii de azi l-au redescoperit. Ceea ce e o raritate. Din păcate,
a murit tânăr, avea doar 58 de ani. Au fost momente când aş fi vrut
sa fie şi Tiberiu cu noi, să comentăm impreună meciurile Herthei
Berlin, cum comentam în trei altădată meciurile Rapidului.”

“Cred... în munţi – pentru mine munţii sunt zeii la
care mă închin – dar, sigur, fiecare are credinţa lui, unul poate să aibă
o credinţă păgână, şi credinţa mea e mai aproape de păgânism. Mi
l-aş putea reprezenta pe Dumnezeu în soare, ca faraonul Akhenaton,
singurul bărbat care mă atrage dincolo de orice cunoaştere.”

“Când vrei să defineşti poezia totul
începe „volens nolens” să semene cu visul, să scrii ca în vis, să laşi poezia
să curgă de la sine ca şi cum ţi-ar fi dictată „de o străină gură”. Spuneam
că a fost o perioadă de neuitat, i-am cunoscut pe acei poeţi inegalabili:
Mazilescu, Dimov, Turcea, din păcate au murit toţi şi au fost uitaţi
repede. Mă gândesc, iată şi la Ivănceanu care plecase ulterior la Viena,
am aflat de curând că a murit şi el acum câţiva ani, un poet excepţional,
ştiam nişte versuri de ale lui, să-mi aduc aminte: „Heleno, n-am avut
onoarea/ cu sânii tăi să mă-ntalnesc/ pe buză nu-mi pocneşte sarea/ din ochiul
tău împărătesc/ şi părul galben ca un galben/ părul albastru părul roşu... .” am
uitat (râde) ce să fac, ne uităm versurile că şi oamenii se uită... şi când te
gândeşti că toţi erau cu cel puţin zece ani mai tineri decât mine...”

“Între 5 şi 6 ani am trăit intr-o dictatură acerbă (vorbesc acum de
anii 1936 – 1937) o perioadă pe care n-o pot uita şi nu vorbesc de
România. Eram în turneu cu părinţii în Germania, Hitler venise la putere. Era un regim de mari privaţiuni. Alimentele se dădeau pe
cartelă... trecătorii nemţi care mă vedeau pe stradă, mă ciupeau cu
simpatie de obraz şi mă întrebau: eşti evreică sau ţigancă? Dar, intr-o
noapte, a trebuit să fugim cu o maşină neagră până la gară, fiind
urmăriţi. Nici până azi n-am aflat ce se întâmplase în noaptea aceea...”

”Eram
tânără, aveam 29 de ani, era prin 1960 primăvara, început de aprilie.
Parcă a fost ieri. Cred că era chiar în 13 (!) pentru că peste zece zile a
fost Sf.Gheorghe, ziua lui şi ne-am permis să bem un vin la o cârciumă
în „Tei”, acolo locuiam eu. Ne cunoscuserăm la o şedinţă de cenaclu,
la Casa de Cultură „Magda Isanos”. L-am ascultat citind, mi-a plăcut
mult poezia lui, scria altfel decât se scria la noi pe atunci... citise poezie
spaniolă şi sud americană. Chiar era sefard de adevăratelea! Îl
adora pe Federico Garcia Lorca, citea mult, îi plăceau filozofii antici
şi lucra pe un şantier de construcţii. Dumnezeule, era atât de sărac!...Un tânăr smead, palid, foarte slab, o faţă foarte prelungă, semăna cu personajele lui El Greco sau cu
Gauguin. În crîşme ţiganii ne chemau la masa lor. Îi spuneau „Don Pictor”. Lucra, cum spuneam, pe un şantier ca salahor. Pentru că tatăl lui fusese director la Telefoane, să fi fost prin 1956, făcuse şi 2 ani de puşcărie fiindcă ar fi trădat, chipurile, secretul de
stat. Nino a fost dat afară din facultate, înaintea examenului de
diplomă… a fost un „coup de foudre”, o atracţie instantanee. Parcă
eram în Lady Chatterley: eu, Doamna şi el, Pădurarul. Din momentul
în care ne-am cunoscut, ne vedeam în fiecare zi, de obicei ne
întâlneam seara. La aproape o săptămână s-a mutat la mine. Legătura
mea cu Nino s-a bazat mai mult pe simţuri şi intuiţie, culmea,
mai puţin pe cuvinte, el era un om foarte tăcut. Totdeauna am iubit
numai ce-i neobişnuit! Şi el era din categoria neasemănătorilor. Nu avea prieteni, cum nici eu nu prea aveam, eram destul de retraşi, însă
ne aveam unul pe celălalt şi ne ajungeam….Nici măcar radio nu aveam, n-aveam
nimic. Mergeam uneori pe Str.Inginerilor unde era un difuzor în
piaţă şi ascultam acolo muzică, aveam noroc să ascultăm mai mult
Prokopiev şi Haciaturian decât muzică populară românească. La
scurt timp, chiar după un an de zile am rămas însărcinată, niciodată
nu am trăit o fericire mai mare! Închipuiește-ţi, ne-am cumpărat cel
mai ieftin aparat de radio. Dansam zilnic singuri în camera noastră,
până în ziua când m-am internat să nasc. Mă gândesc că poate de asta
am făcut un balerin. Nu ne-am gândit nici o clipă că n-o să avem
ce să-i dăm de mâncare copilului. În viaţa noastră nu ne-am făcut
niciodată calcule. Cât a trăit el am fost săraci tot timpul şi tot timpul
fericiţi, fiindcă nu ne-a interesat situaţia materială, nici politică... şi
am scos-o mereu la capăt.”

“Rapidul seamănă cu noi. E artist. Idealist. Şi
totdeauna în opoziţie. Şi acum comentez meciurile cu băiatul meu
şi mă bucur de câte ori câştigă Rapidul. Am o ţicneală. Ştiu că mă
fac de râs dacă spun asta, dar aş vrea ca lumea să îmi cunoască toate
feţele: când joacă Rapidul iau poza lui Nino şi o aşez pe masă în faţa
televizorului. Poate am mai povestit asta. Îi spun: „Nino, ai grijă să
bage Pancu sau Herea gol, că tu poţi!...”
Şi de multe ori mi se îndeplineşte dorinţa. Am auzit că până şi
Pancu a părăsit echipa... dar ţi-am spus că eu cred în miracole…”

(citate din cartea “4 zile cu nora” de Angela Baciu)