Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu?

Galeria de artă, Focșani

Vernisaj: 29 februarie 2012, ora 17:00

Curator: Alexandra Titu

În proiectul prezentării unor direcţii din arta contemporană sensibile la problematicile etice, dedicat actualităţii acute a unor repere esenţiale ale convieţuirii sociale, ale construcţiilor comunitare (restrânse sau de amploare) de-a lungul istoriei, am debutat în 2011 cu imperativul “Să nu ucizi!”, formulat de codul de legi cuprins într-una dintre cele mai prezente cărţi ale antichităţii, în fondurile culturii moderne, europene şi transatlantice, dar care este formulată cu neînsemnate diferenţe în toate culturile lumii.

Expoziţia din acest an deschide câmpul interogărilor asupra acestei interdicţii, atât de contrară impulsurilor originare ale speciei umane plasate (conştientizate ca situate) între condiţia animală, a, şi cea angelică, a păzitorilor, a entităţilor de putere a căror condiţie este responsabilitatea asumată, sub controlul exigent, sever, implacabil, al armoniei. 

Prima condiţie susţinută de ştiinţa modernă, suspicioasă faţă de orice intruziune în experienţa culturală, sau existenţială a transcendenţei, formulate religios sau chiar difuze, aderă la permisiva originare strict biologică, controlată de jocul eliberat de sens şi cauzalitate - dintre “hazard şi necesitate” (Jacques Monod), şi, prin această opţiune subminează fundamentele transantropologice, transsociale, transistorice ale eticii Condiţia angelică este integrată culturii contemporane ca variantă mitică, revolută care şi-a epuizat dacă nu semnificaţia, cel puţin autoritatea.

Traseul cultural moştenit de la avangardă fiind cel al destructurării sistemelor de valori tradiţionale, interdicţiile majore, ca şi orice autoritate generală a controlului/autocontrolului, abstinenţei, stricteţii şi constrângerii/autoconstrângerii, arta secolului trecut, şi a acestor decenii de început ale secolului XXI repune în cauză nu numai instrumentarele create pentru a sluji diversele instanţe ale armoniei, ale adevărului (unic, centripet şi stabil), exprimat de versiuni mimetice sau sintetic calofile, ci mai ales factologia brută şi relaţionările sale vizate de angajamentele, şi programele) extraestetice ale imaginii, în tropismul său spre experienţa concretă, problematizantă la un alt nivel, şi într-un raport mai imediat şi mai provocant cu complexa articulare de naturalitate şi artificialitate omologate drept realitate. Adevărul, la care se raporta arta culturilor tradiţionale, impunând exigenţe iconografice şi performanţa limbajului, dar a cărui calitate imuabilă şi eternă este considerată revolută la rândul său, ca şi instanţele sale de manifestare a lăsat loc în preocupările culturii, articulării dinamice şi transformabile de adevăruri parţiale şi relative,  generatoare de ideologii concurenţiale, care îşi instaurează programele imagologice. Acest puzzle de versiuni ale adevărului dependent de poziţii de lectură în schimbare, divergente, pulverizează şi un utopic monolit etic, în polemicul angajamentelor simultane şi/sau succesive în construcţia codurilor comportamentale universale.

Interogaţia care, dincolo de distanţa temporală/transtemporlă  dintre momentul formulării cultura contemporană este de o maximă actualitate. Este răspunsul lui Cain, după sacrificarea lui Abel (crima rituală comisă asupra fratelui sau, sinecdocă a tuturor semenilor) la somaţia interogativă despre locul/condiţia/realitatea în care se află acest prototip al victimei, al partenerului, al comunităţii familiale şi sociale în general. “Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?” este una dintre cele mai tulburătoare întrebări pe care individul şi comunitatea de enclavă sau globală trebuie să şi-o pună, sau, şi mai drastic, i se impune. Violenţa eliberată de sensurile majore, şi generată de semnificaţii şi angajamente politice, sociale sau incidentale,  patologice, de confruntări dintre conduite diferite, de mirajul posesiei, de hipertrofia eului exhibat, devine una dintre realităţile cele mai constant abordate de cultură/artă contemporană, alături de sexualitate, ambele punând în joc corporalitatea umană, viaţa şi moartea, ca instanţe prin care se defineşte şi se delimitează condiţia umană. Dincolo de seducţia intrinsecă a potenţialului lor narativ, creator de acţiune şi catharsis, cele două repere majore ale experienţei fascinează prin deschiderea lor spre valorizările sociale şi spre provocanta lor ambiguitate în raport cu codurile etice, o etică la rândul său în schimbare. Mai multe momente ale artei contemporane şi ale fondului său avangardist, abordează tema majoră a violenţei concurenţiale, indiferente la celălalt, de la parodicul extrem, la brutalitatea rafinată a unui postuman lecturat în necrofilia llui Von Hagens, a unor forme  de acţionism (Schwartzkoogler) sau în violenţa pedofilă a lui Maplethorpe.

În expoziţia centrată pe această temă a relaţiei de responsabilitate faţă de celălalt, de fraternitate, şi mai ales de interogare asupra acestui pachet de angajamente, palierul abordărilor este larg. Sunt prezenţi artişti care au manifestat un interes constant pentru un fond de sacralitate codat religios sau general, mai arhaic decât segregările confesionale – ca Marin Gherasim (care pune în cauză paradoxul aparent al iertării divine, inexplicabilă când s-a uitat continuitatea profund semnificativă a substituirilor reciproce dintre theandrosul/mielul mistic, animal şi om şi jertfa simbolică, agrară, jertfa lui Cain, sacrificatorul), Şerbana Drăgoescu, Suzana Fântânariu, Gheorghe Zărnescu, Ilie Boca, Delia Corban, sau pe care o serie de lucrări îi legitimează în acest areal, ca Dana Acea, Adriana Lucaciu, Angela Tomaselli, artişti preocupaţi de temele corporalităţii apologizate sau abuzate, al căror expresionism dă dimensiunea dramatismului/tragismului relaţiilor cu celălalt, ca festin polisemic sau solitudine ca dimensiune a existenţei urbane – Marilena Preda Sânc, Mihai Chiuaru, sau melancolia reflexivă după răul ucis, (lucrarea lui Aurel Vlad) ce implică dimensiunea politică referinţei mitice.

Politicul mai explicit şi actualizat, localizat, sau istoric susţine discursuri ca în lucrările lui Liviu Nedelcu, Mihai Zgondoiu, Manole Olteanu, în timp ce referinţa directă la episodul biblic este abordat în lucrări surprinzătoare prin originalitatea frapantă a discursului ca în cazul Şerbanei Drăgoescu sau a lui Dorel Găină. Dincolo de trimiterea directă la fondul veterotestamentar, care impune eticii universale temele păcatului, maculării, căderii, de la căderea din Paradis (Letiţia Oprişan) la temele decadenţei şi la deliberarea temei mitice a fraternităţii (Vasile Pop Negreşteanu), la actualitatea figurării personajului agresiv, asocial, nepăsător şi egocentric, imagologia dezimplicării de celălalt, a deturnării semanticii sacrificiale, şi a declinului moral, apar semnalate în versuri explicite, sau aplicate metaforic, în imagini la limita abstragerii, sau chiar abstracte, ca în pictura lui Romul Nuţiu, unde doar intensitatea dramatică a expresiei cromatice trimite la nucleul epic, sau al Magdalenei Zărnescu, cu dominantele sale de negruri şi brunuri, sau jocul gratuit al lecturii unei scriituri, ca exploatarea aporiilor şi implicaţiilor lăsate deschise de polisemia termenilor: 2 “Păzitor”, de la protector la supraveghetor, sau “frate”, care acoperă semnificaţii de la stricta legătură de sânge la cea general umană.

Plecând de la acest palier semantic, expoziţia pune în evidenţă disponibilitatea momentului cultural contemporan, conştient de eclectismul său asumat de a dezvolta retorici apte să susţină discursurile îndreptate asupra realităţii prin inevitabile filtre culturale, ca trasee hermeneutice înainte de a fi direct creatoare.

Alexandra Titu