Vernisajul expoziţiei de pictură „Peisaj 2013” la Muzeul Satului

 

 

Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” împreună cu Uniunea Artiştilor Plastici din România vă invită joi, 6 iunie 2013, ora 15.00, la vernisajul expoziţiei de pictură „Peisaj 2013”.

 

Expoziţia cuprinde lucrări ale artiştilor:  Zamfira Bârzu, Horia Bernea, Ilie Boca, Florica Cercel, Dana Constantin, Şerbana Drăgoescu, Amalia Gherasim, Dorel Găină, Dan Hatmanu, Gabriel Kelemen, Ion Muraru, Liviu Nedelcu, Augustin Pop, Silvia Radu, Marlena Preda Sânc, Angela Tomaselli şi va fi prezentată de criticul de arta Constantin Prut. 

 

„Peisajul livrat văzului, sau mai complex livrat senzoriului, începe acolo unde identitatea noastră concretă, corporală, existenţială, se încheie. Putem interioriza acest spaţiu ca pe un reper – ca pe o textură de repere chiar existenţiale, definitorii aşa cum îl concep Blaga sau Bănulescu vorbind despre spaţiul ondulat infinit al dealului şi văii sau întinderea infinit plată a câmpiei şi cum îl gândeau predecesorii lor postromantici ca Frobenius - , putem să îl tezaurizăm închis şi disponibil în memorie, aşa cum el ne închide în complezenta (şi agresiva) lui realitate. Putem să îl construim, ca proiecţie a utopiilor noastre şi să-l reconstituim din parcursurile memorate. Putem să îl imaginăm şi putem să îi atribuim suplimente de semnificaţie, ca empatica sa participare la destinul uman sau ostilitatea şi îl putem defini prin categoriile estetice ce îl apropiază definitiv culturii, chiar dacă purismul kantian şi alte versiuni teoretice derivate separă radical frumosul/sublimul naturii de cel cultural şi chiar dacă el rămâne suportul nostalgiei noastre după natură, după natura inocentă, virgină şi sălbatică, violentă, idilică şi parasidiacă”.  (Alexandra Titu).

 

Lucrările sunt expuse în sala Gheorghe Focşa şi vor putea fi vizitate până pe data de 30 iunie, de miercuri până duminică, între orele 11.00 - 19.00.

Peisajul

....Şi voi pleca, şi păsările vor rămâne cântând
Şi grădina mea cu fântâna şi copacul verde din mijloc.
Oraşul se va înnoi mereu.
Cei ce m-au cunoscut cândva se vor duce şi ei
Dar sufletul meeu va reveni mereu
În colţul însorit al grădinii mele în floare...

                                                 Juan Ramon Jimenez

Peisajul livrat văzului, sau mai complex livrat senzoriului, începe acolo unde identitatea noastră concretă, corporală, existenţială, se încheie. Putem interioriza acest spaţiu ca pe un reper – ca pe o textură de repere chiar esenţiale, definitorii aşa cum îl concep Blaga sau Bănulescu vorbind despre spaţiul ondulat infinit al dealului şi văii sau întinderea infinit plată a câmpiei şi cum îl gândeau predecesorii lor postromantici ca Frobenius -, putem să îl tezaurizăm închis şi disponibil în memorie, aşa cum ele ne închide în complezenta (şi agresiva) lui realitate. Putem să îl construim, ca proiecţie a utopiilor noastre şi să-l reconstituim din parcursurile memorate. Putem să îl imaginăm şi putem să îi atribuim suplimente de semnificaţie, ca empatica sa participare la destinul uman sau ostilitatea şi îl putem defini prin categoriile estetice ce îl apropriază definitiv culturii, chiar dacă purismul kantian şi alte versiuni teoretice derivate separă radical frumosul/sublimul naturii de cel cultural şi chiar dacă el rămâne suportul nostalgiei noastre după natură, după natura inocentă, virgină şi sălbatică, violentă, idilică şi paradisiacă.
Gauguin a căutat această virginitate în distanţa geografică şi culturală, în insulele Pacificului. Silvia Radu, cu peisajele din aceşti ani, în memoria preculturală a Grădinii primordiale, în fastul reflectat al opulentei sale virginităţi reconstituite mimetic. Horia Bernea căutase reflexul paradisiac în grădinile mănăstirii Agapia, îl sacralizase pe suprafaţa unor „Prapori”, dar îl tratase şi ca orizont definitoriu, în ciclul de „Dealuri” în care devenise şi motiv experimental, şi îl privise şi ca fragment evocator de realitate, suficient pentru a fi privilegiat în pictură. Cu acuta sa sensibilitate pentru reperele esenţiale, culturale şi găsite în natura semnificantă, Şerbana Drăgoescu răspunde prin elaboratul ansamblu de piese al Bărăganului, sub diversele anotimpuri şi geometrii cosmice, celor doi mari antropologi români ai veacului trecut (monumentala lucrare „Bărăganul”.
Într-o etapă ce pregăteşte modernismul, cu suita lui de conceptualisme concurente, în care genurile tradiţionale oferă doar prtextul unor exerciţii de deconstrucţie şi problematizare, de negociere a raporturilor cu concretul şi de investiri semnificative, peisajul devenise suport priviligiat pentru exerciţiul hedonist al purei picturalităţi încă dependente cu voluptate de suportul mimetic.
În selectia participanţilor la expoziţia dedicată peisajului, la deja foarte cunoscuta galerie de artă din Focşani, câţiva artişti din generaţii diferite, de la personalităţi afirmate la jumătatea secolului al XX-lea, ca Ion Murariu, continuator direct al peisagistice interbelice descinse din Andreescu, în puternicele compoziţii cu stejari şi orizonturi de pădure, şi de un colorism rafinat în compoziţiile aproape abstract lirice, în acuarele, la artişti tineri, ai generaţiei ‘90, ca Zamfira Bârzu, care practică mai multe stiluri peisagistice, dar pentru această demonstraţie a continuităţilor, recurenţelor, referinţelor şi mixajelor de resurse actualizează modelul impresionist într-o compoziţie cu fluiditatea acvatică şi lumina solară reflectată. Dan Hatmanu, prezent şi el ca pictor de o disponibilitate şi vervă niciodată abandonate, continuă în aceşti ani referinţa postimpresionistă la un peisaj cu aceeaşi identitate idilică indiferent de spaţiul urban sau campestru abordat. În pânza de mari dimensiuni din ciclul muntelui, Florica Cercel după o serie a monumentalităţii litice, inaugurează o serie de imagini ale disoluţiei formei autoritare şi masei tectonice în aburul luminos şi în perdele acvatice, fixează chiar momentul acestei treceri, într-un mod foarte pictural, dar cu o severă economie cromatică. Câmpul tematic se extinde opozitiv spre arealul Oraşului, iar medierea între cele două areale o face lucrarea lui Liviu Nedelcu, care contrapune un copac fastuos şi o construcţie citadină, peste care se agită dinamica expresionist abstractă a acelor mari gesturi ce invocă timpul unei istorii a tuturor nostalgiilor şi utopiilor umane.
Din perioada expresionismului temperat de seducţia modelului real, pitoresc şi de mare rafinament estetic al Italiei, Ilie Boca selectează o Veneţie în care prestanţa arhitecturilor se reflectă disolvant în apa lagunei. Cu vivacitate şi plăcere plastică, Angela Tomaselli surprinde şi chiar forţează spaţial oraşul vechi, medieval, cu turnurile lui îndrăzneţe şi grafiile alerte. O abstracţie mai riguroasă fragmentează şi reordonează peisajul într-un proces sintagmatic tipic modernităţii urbane. Un tip de abstracţie mai riguroasă fragmentează şi reordonează peisajul într-un proces sintagmatic tipic modernităţii urbane, în pictura Amaliei Gherasim. O versiune deloc idilică, dar care pune în valoare forţa expresivă, volumetric agresivă a peisajului urban o impune peisajul postconstructivist al Marilenei Preda Sânc. Dar probabil cea mai reprezentativă şi abstract retorică imagine a Oraşului este cea sintetizată de Marin Gherasim în anii ’70, ca trasee cartografice dinamice în negru alb/argintiu negru şi roşu. Într-o etapă a inovaţiei şi experimentului ce impluneau noile limbaje ale modernismului târziu şi noii avangarde soluţiile sale au fost printre cele mai spectaculoase. Aceluiaşi traseu al atitudinii asumate, realismul expresionist şi fondat pe metafore acute al lui Ioan Augustin Pop se dedică realităţii unei tranziţii spre niciunde şi unui declin al universului industrial şi urban, din recentul proiect MINA – Ministerul industriei, naturii şi artei, iar lucrarea „Câinele păpădie” evocă iremediabila pauperitate şi tristeţe, corectată de cea mai efemeră formaţiune vegetală.
Ca o sinteză a tensiunii iremediabile între modul de existenţă şi sentimentul moral al celor două spaţii ce coexistă încă din antichitate, cel natural, agrar şi cel urban, reprezentanţii noilor comportamente mediatice exprimă metaforic realitatea clivajului. În cele două fotogerafii intervenite pictural, Dorel Găină exprimă sentimentul de culpă tragică al ţăranului încă legat de natură cu responsabilitate dar şi agresivitate. Trunchiul unui copac tăiat în prima, pielea unei oi sacrificate întinsă în iarba generoasă vorbesc laconic despre tristeţea de a fi în lume.
Proiectul de performance colectiv al lui Gabriel Kelemen „Arhitecturi invizibile” care implică cinci studenţi şi absolvenţi ai Facultăţii de Arte şi Design (Ana Maria Şerban, Dan Barbu, Olimpiu Buhaiu, David Indig şi Denis Popescu) şi o echipă de fotografi au actat în Piaţa Revoluţiei din Timişoara. Subproiectele au fost concepute de coordonator în formulă mimimalistă: un mare cerc trasat în zăpada de martie (Ana Maria Şerban), o hartă desenată pe carton, colorată cu verde de crom şi zăpada momentului (Denis Popescu), desene ale peisajului zonal pe suport transparent (Olimpiu Buhaiu), explorarea zăpezii şi pavajului după peisajul din memoriile bunicului (David Indig) şi un performance muzical cu teme sonore schematice, într-un periplu în jurul Pieţii (Dan Barbu). Concepţia de ansamblu, opţiunea pentru acţiuni minimaliste, şi articularea scenariului simultan aparţin lui Gabriel Kelemen, şi oferă o imagine contemplativă şi ludică asupra oraşului.