Valeriu Scărlătescu (Galeria de Artă Ploiești, 2 – 15 iulie 2015)

Valeriu Scărlătescu (n. 1940) își deschide cea mai recentă expoziție de la Galeria de Artă Ploiești cu o serie de intertextualități, de dialoguri cu evenimente și situații dintre cele mai diverse; artist cu o considerabilă experiență internațională (a participat la expoziții și tabere de creație în Polonia, Rusia, Turcia, Germania, Italia, lucrările sale fiind în colecții din Statele Unite, Australia, Franța, Israel, Suedia, Luxemburg ș.a.), Valeriu Scărlătescu revine după patru ani pe simezele ploieștene – precedenta personală datând din 2011. Este un motiv de recapitulare, într-o notă luminoasă, a unor preocupări și aspecte stilistice pe care artistul le consideră semnificative.

Astfel, de strajă la intrarea în expoziție se află misteriosul (după titlu) „... și nu uita originalul”, un portret de tânără femeie între sânii căreia strălucește un ametist, o imagine „la vedere”, ce pleacă de undeva din Ploieștiul interbelic; după propria mărturisire, pictorul a făcut legătura cu o dedicație pe care un militar hitlerist, concentrat la Ploiești, a primit-o de la o iubită a urbei: „Păstrează copia, și nu uita originalul!” scria pe fotografia de altădată, a cărei întreagă poveste a fost expusă de Lucian Vasile, autorul volumului Orașul sacrificat – Al Doilea Război Mondial la Ploiești (2014). O trimitere către lumea mahalalei, veselă și glorioasă, dar efemeră, și conștientă de această efemeritate, o întoarcere în timp, un elogiu pe care artistul îl adresează unei posibile perioade dragi, dar și o trimitere către un reper comun, inițierea unui dialog.
Alte personaje, precum cele din Muzicanți stradali sau din Cortegiu muzical, țin de permanență, de observarea unei trame urbane, o anulare a timpului, muzicantul orașului fiind întotdeauna o parte din identitatea cetății, așa cum sunt și personajele umanoide din Joc de trei, fără cap – devenit un simbol al concupiscenței. Muzica și dansul – componente ale unei identități publice. Dar, de la o femeie publică, pictorul ajunge la Prânzul femeilor, compoziție austeră, cu personaje ierarhizate după vârstă, punând în valoare o altă latură a feminității; nu totul este joc, nu totul este distracție.
Etajera cu clondire exprimă și ea esențele sale, o joie de vivre: ibric (care poate însoți și un Vas cu flori), țoiuri (reprezentate mai mari decât paharul).

Alte aspecte (Câmpul galben sau Calcedonia, murano) sunt un elogiu al formelor, semn sub care poate fi pusă opera lui Valeriu Scărlătescu din ultima vreme: forme feminine, forme ale chipurilor, recipiente, minerale, spații – totul este formă, totul este efemeritate, iar pictorul resimte cu atât mai mult această expresie, pentru că lucrările sale nu au duritatea și nici exigența bronzului sau a pietrei, lucrările sale sunt puse sub inefabilul semn al trecătorului. O conștiință artistică ce se analizează fără false elogii, o minte care își cunoaște structura și o problematizează permanent.

sursa:
(http://valeriuscarlatescu.blogspot.ro/)