Matei Enric – SOLVE ET COAGULA – Galeria Alchemia

Vă invităm joi, 13 iunie, ora 19.00 la Galeria Alchemia, la vernisajul expoziției de pictură Solve et coagula, curator Mădălina Mirea. Expoziția va putea fi vizitată în intervalul 13 - 19 iunie, intre orele 10 - 20, la adresa Calea Moșilor, nr. 95 (zona Biserica Armenească, în spatele Bursei de Valori București).

Opera lui Matei Enric este precum un roman al lui Boris Vian: redă realitatea proiectată “ prin atmosfera piezișă și fierbinte, pe un plan referențial neuniform, ondulat și prezentând distorsiuni”, după cum spunea, despre sine însuși, autorul romanului Spuma zilelor.
La capătul unui deceniu de schițe, texte și desene, în care artistul reface demersul alchimistului medieval, ne aflăm în fața unui poem trist, încărcat de un lirism profund și grav. Matei Enric cultivă, cu o erudiție implicită, un echivoc fundamental. Ne propune o viziune mistică, însă netributară unei religii anume, o viziune care revendică repertoriul iconografic de motive comune tuturor religiilor, în care fiecare citește ce vrea. Dincolo de filonul tragic, fatalist, privitorul perplex este, în fața lucrărilor sale, martorul unui moment de har. Tăcerea profundă și necesară contemplării îi dezvăluie acestuia sensurile cele mai tulburătoare ale acestei opere, sensuri etern umane și universal valabile.
Solve et coagula nu este formula procesului alchimic menit să închege piatra filozofală, să găsească elixirul tinereții, sau să prefacă un metal comun într-unul nobil. Solve et coagula este acel proces magic, încărcat semantic la sursele misticismului medieval, în care religia și spiritualitatea se suprapun. Și nu în ultimul rând, Solve et coagula este un tribut plătit de artist atracției față de modul de a înțelege lumea a alchimistului, pentru care orice lucru trebuie să treacă printr-un proces îndelungat de facere, coacere și prefacere. Natura își ia timpul ei, nimic nu țâșnește din nimic, fiecare mugur crește, devine, evoluează. După un proces îndelungat, în care artistul a zămislit forme și idei congruente au rezultat zece lucrări, citibile deopotrivă împreună și separat, pe principiul unitate în diversitate.
Solve et coagula este întâi de toate un demers spiritual, care propune o glossă pe marginea ideilor de destin, destinație, evoluție spirituală și căutarea unui sens al devenirii.
Omul, mistuit de propria-i dorință de viață, își asumă destinul său trecător în acestă lume. Precum un foc consumă în totalitate combustibilul care îi este sursă, în lipsa unui reper transcendent, această patimă devine propriul rug, ardere de tot, fără puțință de tăgadă sau eschivă. Și, deși este dublată de angoasă, consumarea până la capăt a propriului destin îl apropie pe om de purificare.
Spovedania , ca și Sclavul, vorbesc despre raportul de putere dintre personajul dominant și cel dominat, în care senzualitatea este una nereticentă și esențializată.
Priveghi este despre memento mori, atât de crunt și abrupt, încât nimeni, în afara unui muzeu, nu și l-ar lua acasă, pe perete.
Autoflagelarea (A doua piele) este, în viziunea lui Matei Enric, dar nu numai a lui, o formă de devenire. Autoflagelarea vorbește despre trei stadii ale aceluiași trup, purificat de suferință, cu vălul de pe coapse - ghilimele ale unui prea bine cunoscut citat.
Solve et coagula o este formulă cu caracter universal, o lege imuabilă, programatică. Solve et coagula vorbește despre omul contemporan, umil războinic pornit la o luptă deja pierdută, cu timpul care se scurge inexorabil, cu devenirea sa și a alor săi, cu propria viață care trece pe lângă el. El își strigă frica în trompeta, spiralată precum șarpele Uroboros și este tras înainte de femeia sa, care a purces grea (așa precum opera crește înlăuntrul propriului creator). Ei sunt înconjurați de haite flămânde, care devoră spațiu și timp.

Jur împrejurul scenelor crude, pentru a le compensa sau sublinia, găsim detalii de decorație de un insuportabil rafinament.

Înainte de a da posibilitatea timpului să valideze demersul artistic al lui Matei Enric, îmi arog dreptul de a afirma azi, aici și acum, că ne aflăm în fața unui destin artistic de excepție. Forța viziunii sale nu este trădată, ci potențată de capacitatea mijloacelor de expresie pe care le deține. Truda și frământarea îl iau părtaș pe privitor, al cărui ochi interior va cere de aici încolo să vadă mult mai mult.