Feleki István

RO    EN    HU

István FELEKI: Cealaltă imagine
Vernisaj: luni, 11 mai, ora 19:00

12 mai – 13 iunie 2015
marți – sâmbătă: 10:00–13:00; 14:00–18:00

Funcția artistică clasică a vălului, a draperiei care acoperă forma, cunoscută încă de la grecii antici, este aceea de a accentua anatomia, mișcarea și gravitația. O altă utilizare e cea care se leagă de Giulgiul din Torino, în cazul căruia vălul funcționează ca medium, păstrând amprenta feței pe care a atins-o inițial.
Recentele fotografii digitale și manipulate digital ale lui István Feleki merg în sens invers acestor întrebuințări – acoperitor/accentuator sau mediu arătător/purtător de imagine – ale vălului. În acest caz, vălul nu este un instrument auxiliar al artistului, ci devine personaj principal. Acoperă imaginea originală, modelul, și începe o viață de sine stătătoare, independentă de natura acesteia.
Deși știm că imaginile fotografiate sunt realizate după picturi de muzeu ambalate în pungi de plastic, demersul lui Feleki nu face parte dintr-un discurs instituțional sau critic la adresa statutului operei de artă. El interoghează natura imaginii. Totuși, putem să ne închipuim că această chestionare a fost inspirată de relația inițială a fotografului cu aceste picturi: angajat al Muzeului de Artă din Cluj, a avut prilejul, pe parcursul mai multor decenii, să le privească sau să realizeze reproduceri despre acestea. Cu această ocazie însă, văzând picturile învelite, a putut intui cât de fragilă și deservită este imaginea bidimensională. Pe cât de adevărat este că suntem egali în fața morții, pe atât de adevărat este și faptul că imaginile acoperite – fie ele marfă de talcioc sau capodoperă – sunt egale între ele. Egalitatea dispariției, a nimicirii: este de ajuns să le acoperi, ca pentru ochi să nu mai existe.
Abordarea lui Feleki nu este însă o contemplare seacă-severă la adresa naturii imaginii. Ca în cazul ciclurilor sale mai vechi, putem observa că trăsăturile de bază ale creației sale sunt jocul și căutarea valorilor estetice. Fotograful se întoarce la acel joc străvechi, pe care îl jucam și noi în copilărie, culcându-ne în iarbă și pe care probabil și Leonardo l-a jucat, căutând și găsind forme în nori. Și în spatele „celorlalte imagini” realizate de István Feleki putem descoperi acest mecanism ludic de creare a imaginilor, un joc care pornește de la o imagine și care, pe baza analogiilor formale, ajunge la imagini noi – reprezentând oameni, animale, scene de vănâtoare. Acestea devin însă independente de caracterul și natura imaginii originale.
Putem descoperi această abordare și în fotografiile sale (analogice) vechi, în care nudul feminin era abstractizat in extremis, sau în diptichurile din ultimii ani (Ante mare, undæ), în care corespondența formelor de pe cer cu cele de pe pământ încerca să deslușească ordinea lumii, precum și în aceste „celelalte imagini”.
Nu este de ajuns deci că pictura este „distrusă” de draperie, dar fotograful distruge și draperia, anihilind-o prin faptul că vede figuri și scene în loc să o vadă așa cum este ea, și astfel creează un nou văl. Din această dublă distrugere se naște „cealaltă imagine”, fragilitatea imaginii dovedindu-se a fi și un atu, din imagine născându-se imagine. Acest joc pe urmă este radical deturnat de artist prin manipulările digitale, prin filtre și efecte, rezultând zgomote vizuale, care provin din surse virtuale, străine și independente de fotografie. Feleki, cunoscut ca un adept al fotografiei clasice, se distanțează în acest caz de propriul mediu: prin fascinația pentru computer art se apropie mai degrabă de pictură sau grafică.
Forța seriei „Cealaltă imagine” se hrănește totuși din capacitatea fotografiei de a fi păstrătoare de memorie. Imaginile rezultate sunt și ele niște văluri subțiri prinse în realitate și purtătoare de amintiri: prin fiecare strat de imagine, prin fiecare „cealaltă imagine” transpare ceva din trecut.

Székely Sebestyén György

István Feleki (1954) trăiește și lucrează în Cluj. Absolvent al Academiei de Arte Vizuale Ion Andreescu, Cluj, secţia Foto-Video-Procesare computerizată a imaginii (promoţia 1995). Își continuă studiile post-universitare la École Nationale de la Photographie Arles, Franţa (1995-1996).
Este fotograf, grafician și lector universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Televiziune, linia maghiară. Expune, începând din anii ’70, în galerii din țară și din Europa (Franţa, Suedia, Spania, Portugalia, Germania, Polonia, Ungaria), Canada (Toronto), Africa (Maroc, Casablanca), Asia (Japonia, Osaka).
În 1996 participă la expoziţia Mythologie des chemins de fer organizată la Centre Georges Pompidou, Paris. În 2013 proiectul Ante mare, undæ a fost prezentat la Galeria Quadro, Cluj și la Centrul Cultural La Chesnaie Beauchamp, Franța.

RO    EN    HU

István FELEKI: The Other Image
Opening: Monday, May 11, at 7 p.m.

May 12 – June 13, 2015
Tuesday – Saturday: 10 a.m.– 1 p.m.; 2 p.m.–6 p.m.

The classic artistic function of the shroud, known since the ancient Greeks, of veiling the reproduced form, is to emphasize anatomy, movement and gravity. A different use of it is in the Turin Shroud, where it acts as a medium, preserving the imprint of the face it has previously touched.
The newest digital and digitally altered photographs by István Feleki goes counter such uses of the shroud, which appears in his works neither as veiling or emphasizing agent nor as significant, image-bearing medium, but as the protagonist of the work: it covers the original image, the model, and it adopts a totally independent visual existence.
Even if we are aware that these are photographs taken of museum paintings packed in nylon bags, the method applied by Feleki does not belong with institutional or critical discourses meant to interpret the status of the work of art. He questions the very nature of the image. This questioning might nonetheless be influenced by his former vision of the said paintings: as an associate colleague at the Cluj Museum of Fine Arts he had several decades at his disposal to view and photograph these works of art.
But now, seeing the paintings wrapped in nylon bags, he might have stumbled upon the fragility, the defenselessness of the two-dimensional image. Just as we are all equal in the face of death, these shrouded paintings – whether masterpieces or flea-market material – are equal as well. This is the equality of disappearance and of waning: it suffices to be veiled for the image to cease to exist in our eye.
Feleki’s approach nevertheless is not merely an exact discussion of the nature of the image. Just as with his former series, the main feature of his oeuvre is playfulness and the quest for aesthetic value. The photographer returns to the childhood game we have all played, lying in the grass, the one Leonardo must have also played, when looking for various forms and finding them among the floating clouds. This image-making mechanism of the game is also behind Feleki’s “other images”, a game that starts with one image and leads, through formal analogies, to the creation of new ones – representations of people, animals or hunting scenes, totally independent of the character and nature of the original.
This method is unquestionably at work in his older, analogue photographs, providing almost an extreme degree of abstractisation of the female nude, his diptychs (Ante mare, undæ) of the last few years, which try to reveal the hidden structure of the world using the correspondence between forms discovered on the ground and in the sky, as well as in these “other images”.
Thus, whereas the shroud destroys the original painted image, the photographer, in his turn, destroys the shroud, by seeing it differently, by discovering figures and scenes on its surface, thereby creating a new veil. This double destruction begets the “other image”, the fragility of the image being at once the source of its power, as one image yields another. Later, the artist takes total command of the game, through digital manipulation, filters and effects, conducive to visual noise coming from virtual sources that are both foreign to and independent of the original photograph. Though an adept of classical photography, here, Feleki seems to distance himself from his usual medium, his fascination with computer art bringing him closer to painting or drawing.
And still, the force of the series “The Other Image” thrives on the memorizing potential of photography. The resulting images are, in their turn, some gossamer veils anchored in reality, purveyors of memories, every layer of images, every “other image” making it possible for something from the past to leak through.

Székely Sebestyén György

István Feleki (1954) lives and works in Cluj. He graduated in 1995 from the Ion Andreescu Fine Arts Academy, Foto-Video-Digital Image Processing department. Between 1995-1996 he continued his studies at postgraduate level at the École Nationale de la Photographie Arles, France. Since the 1970s he has been participating at national and international exhibitions in Europe (France, Sweden, Spain, Portugal, Germany, Poland, Hungary), Canada (Toronto), Africa (Marocco, Casablanca), Asia (Japan, Osaka).
In 1996 his works were included in the Mythologie des chemins de fer exhibition at the Georges Pompidou Center, Paris. In 2013 his project Ante mare, undæ was presented at the Quadro Gallery, Cluj and at the La Chesnaie Cultural Center, Beauchamp, France.
RO    EN    HU

FELEKI István: A másik kép
Megnyitó: hétfőn, május 11-én, 19:00 órától

2015. május 11. – június 13.
kedd – szombat: 10:00–13:00; 14:00–18:00

A formát takaró lepel, drapéria az antik görögök óta ismert, klasszikus művészeti funkciója az, hogy kihangsúlyozza az anatómiát, a mozgást és a gravitációt. Egy ettől eltérő alkalmazása a Torinói Lepel, amelynek esetében médiumként működik, megőrizve annak az arcnak a lenyomatát, amelyet korábban érintett.
Feleki István legújabb digitális és digitálisan módosított fényképei szembemennek a drapéria ilyenfajta értelmezéseivel, nála ugyanis nem takaró-hangsúlyozó vagy felmutató-képhordozó közegként jelenik meg, a művész segédeszközeként, hanem főszereplőként: leplezi az eredeti képet, a modellt, s annak természetétől független vizuális életre kel.
Noha tudjuk, hogy a fényképek nylonzsákokba vont múzeumi festményekről készültek, Feleki eljárása nem része egy olyan intézményi vagy kritikai diskurzusnak, amely a műalkotás státusát járja körbe. Ő a kép természetére kérdez rá. Elképzelhető azonban az, hogy e rákérdezést a festményekhez fűződő korábbi viszonya inspirálta: a Kolozsvári Művészeti Múzeum munkatársaként évtizedeken keresztül alkalma volt ezeket a műalkotásokat szemlélni és róluk reprodukciókat készíteni.
Ezúttal azonban, a beburkolt festményeket látva, a kétdimenziós kép törékenységére, kiszolgáltatottságára érezhetett rá. Amennyire igaz az, hogy halálunkban mindannyian egyenlőek vagyunk, olyannyira igaz az is, hogy a letakart képek is – legyen szó vásári portékáról vagy remekműről – egyenlőek. Az eltűnés, az enyészet egyenlősége ez: elegendő eltakarni ahhoz, hogy a szem számára megszűnjön létezni.
Feleki megközelítése azonban nem száraz-szigorú merengés a kép természete fölött. Akárcsak korábbi sorozatairól, most is megállapíthatjuk, hogy képalkotásának alapvonása a játék és az esztétikai értékek keresése. A fotós ahhoz az ősrégi játékhoz nyúl vissza, amit gyerekkorunkban, a fűben feküdve mindannyian műveltünk, s amit Leonardo is játszhatott, a felhőkben formákat keresve és találva. A játéknak eme képteremtő mechanizmusa húzódik meg Feleki „másik képe”-i mögött is, amely egyik képből, hasonlatosság alapján, ám az eredeti kép jellegétől, természetétől függetlenül, újabb képeket – embereket, állatokat, vadászjeleneteket – hoz létre.
Legyen szó régebbi (még analóg) fotóiról, amelyek a női aktot a felismerhetetlenségig absztrahálták, vagy az utóbbi években készült diptichonjairól (Ante mare, undæ), amelyeken az égen és földön felfedezett formákat asszociálva, immár a világ rendjét próbálta kibogozni, illetve a mostani képekről, ez az eljárás mindegyiken felfedezhető.
Nem elég tehát, hogy az eredeti festett képet a lepel „elpusztítja”, a leplet a fényképész is elpusztítja azáltal, hogy nem úgy látja, ahogy van, hanem alakokat, jeleneteket lát meg benne, amivel egy újabb leplet képez. A kettős pusztításból születnek a „másik kép”-ek, a kép törékenysége így erősségének is bizonyul, képből kép születik. Ezen a játékon azonban radikálisan csavar egyet a számítógépes beavatkozás, a filterek és effektusok képi zajokat eredményeznek, ugyanis az eredeti képtől és fényképtől egyaránt idegen és független, virtuális forrásból származnak. A klasszikus fotográfiát tisztelő fényképészként számon tartott Feleki ezúttal, érdekes módon, megválni tűnik médiumától és a computer art bűvöletében mintha a festészet vagy a grafika felé közelítene.
„A másik kép” sorozat ereje azonban mégis a fotográfia memóriaőrző képességéből táplálkozik: a képek maguk is vékony lepelként ereszkednek a valóságba és emlékhordozóvá lesznek, ugyanis minden képrétegen, minden „más képen” átdereng a múltból valami.

Székely Sebestyén György

Feleki István (1954) Kolozsváron élő fotóművész és grafikus, a Babeș-Bolyai Tudományegyetem Színház és Televízió karának adjunktusa a magyar tagozaton. A kolozsvári Ion Andreescu Képzőművészeti Akadémia Fotó-Videó-Számítógépes képfeldolgozás szakán végzett 1995-ben. 1995-1996 között részt vett az École Nationale de la Photographie Arles posztgraduális képzésén Franciaországban.
A ’70-és évek óta kiállítóművészként jelen van a hazai és európai tárlatokon (Franciaország, Svédország, Spanyolország, Portugália, Németország, Lengyelország, Magyarország), Kanada (Toronto), Afrika (Marokkó, Casablanca) és Ázsia (Japán, Osaka).
1996-ban munkái szerepeltek a párizsi Georges Pompidou Központ Mythologie des chemins de fer című kiállításán. Az Ante mare, undæ című projektjét 2013-ban a Kolozsváron a Quadro Galéria, Franciaországban a Beauchampi Kulturális Központ mutatta be.

RO    EN    HU