Constantin Cotimanis
Hangiţa
O hangita frumoasa (Mirandolina), un marchiz sarac (dar mandru), un conte bogat (care imparte cadouri) si un cavaler misogin (care declara ca nu se va lasa prins in mrejele vreunei femei)! Fara indoiala, este vorba de o comedie italiana a secolului al XVIII-lea.
Desi este curtata de contele D'Albafiorita si de marchizul di Forlipopoli, atentia Mirandolinei este atrasa de cavalerul di Ripafratta.
Dar, cum siguranta, dragostea si viclenia femeilor nu s-a schimbat in ultimele doua secole, drept urmare pare aproape imposibil sa nu apreciem aceasta piesa atemporala, privind-o pur si simplu ca pe o comedie de situatie si de caracter.
Despre "Hangita", Carlo Goldoni scria in "Memoriile": "fara a o citi n-ai crede ca planurile, demersurile si triumful Mirandolinei pot izbandi intr-un rastimp de douazeci si patru de ore. Am fost poate lingusit in Italia, dar toti m-au incredintat ca nu scrisesem pana atunci nimic mai firesc si mai bine condus si ca actiunea piesei e completa si sustinuta in chip desavarsit".
Nu se ştie cum
Traducerea: Adina Teodorescu
Adaptarea scenica: Alice Georgescu
Nu se stie cum (1935) este una dintre ultimele opere ale lui Luigi Pirandello (1867-1936), laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, cu un an inaintea scrierii piesei.
Complexa teorie pirandelliana a dedublarii se regaseste si in aceasta opera tarzie:
"Exista suflete nelinistite, aproape intr-o stare de continua topire, care refuza sa se inchege la loc, sa incremeneasca in cutare sau cutare forma de personalitate. Dar chiar si pentru cele mai linistite, care s-au topit intr-o forma sau alta, topirea e mereu posibila: fluxul vietii exista in toti."
Bătrânul
Traducerea: Ema Beniuc
Adaptarea: Catrinel Dumitrescu
Proiect iniţiat şi coordonat de Catrinel Dumitrescu.
«Lumea mică de pe scenă este reflectarea lumii mari, cu problemele ei: sărăcia spirituală, fuga de răspundere, cruzimea nepăsătoare a relaţiilor dintre oameni, banul – centrul lumii, „lucrările sociale” în favoarea înfometaţilor, frica oamenilor de oameni (ajunşii îşi construiesc garduri înalte ca să fie apăraţi, „ridică ziduri între ei şi Dumnezeu”), frica ce-şi are fundament nu doar în realitate, ci şi în TRECUT… şi toate astea într-o poveste ruseşte copleşită de gânduri triste la care s-ar putea să şi plângem cu lacrimi „zgârcite de mujic”… aşa că….
Dă-ne nouă, Doamne, lacrimi să plângem şi ţinere de minte să nu uităm că nu suntem fără de moarte.”»
(Catrinel Dumitrescu)