Călătorie în Bretania

Muzeul Naţional de Artă al României invită publicul român în perioada 6 noiembrie 2009 – 7 februarie 2010 la o Călătorie în Bretania pe urmele artiştilor francezi şi români inspiraţi de lumea şi cultura bretonă. Sunt prezentate peste 200 de lucrări de artă plastică şi decorativă create de artişti francezi şi români, multe dintre ele în premieră în România, alături de obiecte de artă populară, costume somptuos brodate şi piese de mobilier tradiţional.

Expoziţia face parte dintr-un proiect mai amplu realizat de Muzeul Naţional de Artă al României în partenariat cu Muzeul Departamental Breton din Quimper, care şi-a propus să ilustreze impactul lumii bretone asupra mai multor generaţii de artişti români. Inspiraţi de vechile oraşe medievale, de tradiţiile şi bogăţia culturii populare, de fizionomiile aspre ale locuitorilor şi nu în ultimul rând de peisajul grandios şi sălbatic, pictorii români au iubit această regiune, considerând-o o adevărată şcoală. Cu toţii au călătorit şi lucrat în Bretania încă din tinereţe, revenind apoi de numeroase ori la Vitré, Saint-Malo sau la Douarnenez, Audierne sau Concarneau, preferând această parte a Franţei celorlalte provincii.

Într-o primă etapă a proiectului, în perioada iunie – octombrie 2009, a fost deschisă la Muzeul Departamental Breton din Quimper expoziţia Pictori români în Bretania în care au fost expuse şaptezeci şi şapte de lucrări de pictură şi grafică din patrimoniul MNAR, realizate în Bretania de o serie de artişti români, precum Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Eustaţiu Stoenescu, Iosif Iser sau Jean Al. Steriadi. Publicul francez a descoperit cu uimire şi entuziasm creaţiile artiştilor români, expoziţia reuşind să atragă aproape 30.000 de vizitatori.

După sejurul din Bretania, operele pictorilor români se întorc la Bucureşti integrate într-o nouă expoziţie – Călătorie în Bretania. Această nouă manifestare prezintă, alături de operele artiştilor români care au pictat în Bretania, lucrări de pictură, grafică, sculptură semnate de artişti francezi, costume, obiecte populare şi piese de mobilier din patrimoniul Muzeului Departamental Breton. Lor li se adaugă peste treizeci de desene şi gravuri de artişti francezi din colecţia Cabinetului de desene şi gravuri al MNAR. Organizatorii şi-au propus nu numai să ilustreze puterea de seducţie a lumii bretone asupra artiştilor din orizonturi culturale diferite, ci şi să redea totodată artiştilor români locul care li se cuvine în contextul artistic european, pentru care Bretania a fost un adevărat centru.

Prima sală a expoziţiei îl introduce pe vizitator în istoricul Bretaniei ca subiect artistic - Bretania pitorească aşa cum apare ea în suitele de stampe din secolul XIX sau în afişele începutului de secol XX.
În continuare, expoziţia este structurată pe patru teme principale: oraşul medieval, casa în care, printre vechile mobile, se desfăşoară, netulburat de civilizaţie, ritualulul existenţei zilnice, costumele şi sărbătorile cu origini străvechi, şi marea – văzută de pe mal, cu pescarii şi femeile adunând alge, tărâm al bogăţiei adâncurilor dar şi al neliniştii.

Interesul pentru Bretania s-a manifestat cu precădere la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, o dată cu o tot mai mare curiozitate pentru originile celtice ale culturii bretone (aşa numita „celtomanie”), regiunea fiind considerată - în mod eronat - ca loc al celei mai vechi civilizaţii din toate timpurile şi spaţiu de origine al limbii vechilor gali. Acest nou interes s-a dovedit benefic pentru că a atras atenţia asupra tradiţiilor orale şi a credinţelor populaţiei bretone.
Începând cu anii 1830-1840, Bretania declanşează o adevărată vogă literară şi artistică, scrierile lui Chateaubriand, Michelet şi Hugo atrăgând şi atenţia pictorilor (printre care Turner, Corot, Isabey, Boudin) cu mult înainte ca Gauguin să se îndrepte spre Pont-Aven în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.
După 1860, prelungirea căilor ferate până în departamentul Finistère a facilitat călătoriile artiştilor în regiune, cu atât mai mult cu cât în gările pariziene afişele viu colorate făceau reclamă Bretaniei şi frumuseţii costumelor sale populare. Câteva dintre aceste afişe se regăsesc în expoziţie.

Primul dintre artiştii români care s-a lăsat sedus de atracţiile Bretaniei, în special de frumuseţea oraşului medieval Vitré, este Nicolae Grigorescu, care va picta aici între 1878 şi 1887. Drumul deschis de Grigorescu avea să fie urmat în secolul XX, până către 1940, de artişti precum Nicolae Grant, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Jean Al. Steriadi, Eustaţiu Stoenescu, Elena Popea sau Rodica Maniu, care vor picta viaţa la ţară, animaţia porturilor de pescari şi fascinantele peisaje marine.

Una dintre lucrările care au trezit cel mai viu interes în expoziţia de la muzeul din Quimper, expusă acum în premieră şi pentru publicul din România, este impresionanta panoramă a portului Concarneau – un proiect de decoraţie murală realizat în 1931 de Constantin Petrescu-Dragoe, artist încă destul de puţin cunoscut. Proiectul, alcătuit din cinci panouri, ilustrează viaţa de zi cu zi a oraşului şi a locuitorilor acestuia văzută de pe chei: construcţia bărcilor, căratul năvoadelor, descărcatul tonului, vânzătorul de peşte şi târgul de oale. Petrescu-Dragoe a făcut numeroase studii după model în vechiul port, pe cheiurile căruia, în anii 1930, artişti din toate regiunile lumii se înghesuiau, făcând dificilă găsirea unui loc pentru a-şi pune şevaletul.

Expoziţia are la bază o formulă expozitională complexă, ce alătură sugestiv formele culturii şi civilizaţiei populare cu cele ale artei culte, un dialog al artelor ce are rolul de a explica vizitatorului puterea formativă şi fascinaţia pe care Bretania a exercitat-o asupra tuturor artiştilor care au călătorit prin ţinuturile ei. Pictorii români, venind din spaţiul unei culturi tradiţionale străvechi, la fel de active, au profitat din plin de această forţă de sugestie.
 

Expoziţie organizată în colaborare cu Ambasada Franţei în România şi cu Institutul Francez la Bucureşti

Partener principal: BRD Groupe Société Générale

Parteneri strategici ai Ambasadei Franţei în România: Apa Nova Veolia, Carrefour, Dacia, Groupama, Orange, Gaz de France

CĂLĂTORIE ÎN BRETANIA
Artişti francezi şi români descoperind cultura bretonă

VOYAGE EN BRETAGNE
Artistes français et roumains à la découverte de la culture bretonne

6 noiembrie 2009 – 7 februarie 2010

Muzeul Naţional de Artă al României
Musée départemental breton de Quimper

Bretania este una dintre cele câteva regiuni franceze a căror identitate culturală este deosebit de pronunţată. Geografia, istoria şi etnografia au contribuit la această originalitate. Instalarea în peninsulă, în Evul Mediu timpuriu, a populaţiilor din sudul Marii Britanii i-a marcat vreme de secole cultura şi i-a dat numele. Din contactul lor cu  populaţiile  autohtone s-a format o limbă originală, bretona, a cărei arie de răspândire a variat de-a lungul timpului. Relatările unor călători iluştri din generaţia romantică – Victor Hugo, Prosper Mérimée sau Gustave Flaubert – care au străbătut regiunea în prima jumătate a secolului al XIX-lea menţionează, fără excepţie, nevoia de a folosi un interpret de îndată ce înaintai către vest.

Regat, apoi ducat independent până în 1532, Bretania a devenit ulterior o provincie franceză, rămasă puţin izolată din cauza depărtării sale de Paris şi a stării proaste a drumurilor. S-a dezvoltat aici o cultură aparte, deplin exprimată în diversitatea costumelor de sărbătoare, o practică religioasă spectaculoasă şi o arhitectură ecleziastică atât de înfloritoare încât s-a putut vorbi, pentru secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, de o „Renaştere bretonă”.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, curiozitatea mediilor cultivate faţă de antichităţile celtice a atras privirea literaţilor şi a artiştilor spre această provincie până atunci neglijată. Şi-a făcut astfel apariţia în pictura franceză o veritabilă vogă bretonă. Fenomenul a persistat, practic, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, Bretania menţinându-şi atractivitatea de-a lungul episoadelor succesive ale istoriei artistice occidentale: naturalismul interesat de un cadru de viaţă rurală păstrat ca atare; pictura în plein-air şi impresionismul fermecat de peisaje şi de o lumină naturală unică; simbolismul fascinat de religiozitatea bretonă. Încă din anii 1880, s-au format în Bretania adevărate colonii de artişti, dintre care Concarneau şi Pont-Aven au fost cele mai celebre pe plan internaţional.

Din acel moment, în Bretania şi-au făcut apariţia numeroşi artişti din lumea întreagă. Unii au poposit aici la sfatul maeştrilor lor, pe când îşi desăvârşeau formaţia în academiile de pictură din Paris – „capitala artelor”. Alţii au descoperit-o singuri, adeseori în afara căilor bătute.

Această expoziţie s-a născut dintr-un parteneriat exemplar între Muzeul Departamental Breton din Quimper şi Muzeul Naţional de Artă al României. Pentru Muzeul breton, este esenţial să regăsească astăzi mărturiile acestor călătorii ale artiştilor în Bretania şi să înfăţişeze publicului francez aceste priviri originale asupra regiunii, făcându-i totodată cunoscute câteva dintre principalele figuri ale vieţii artistice româneşti din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Iar pentru Muzeul Naţional de Artă al României, această cercetare şi această expoziţie oferă prilejul de a prezenta un aspect uitat al istoriei artistice naţionale, reaşezându-l datorită operelor şi obiectelor împrumutate de Muzeul breton, în contextul artistic şi cultural al Bretaniei.

MAREA

Bretania, peninsulă care avansează pe o lungime de 300 de kilometri în ocean, îi datorează acestuia şi prima sa denumire: Armorica, din cuvântul celt mor, care înseamnă „mare”. În Evul Mediu, bogăţia ducatului Bretaniei se baza pe comerţul cu porturile din toată Europa Occidentală, de la Marea Baltică până în sudul Spaniei. După unirea cu Franţa, Bretania a fost, vreme de secole, provincia maritimă prin excelenţă, menită, în spatele fortificaţiilor sale, apărării împotriva duşmanilor din afară, precum şi schimburilor cu „lumile noi” ale Americii ori Asiei. Din Brest porneau escadrele trimise în ajutorul insurgenţilor americani şi expediţiile ştiinţifice de explorare a insulelor din Pacific; Saint-Malo era cetatea corsar a cărei misiune era gherila pe mare împotriva navelor engleze; Lorient era baza navală a Companiei Indiilor; Nantes era centrul negoţului cu tutun, zahăr, mirodenii... şi sclavi din Africa.
Şi peste tot de-a lungul coastei trăia un popor de pescari, echipajul flotilelor de zeci de mii de nave de pescuit sardele, ton, languste, şi al marilor corăbii cu trei catarge care, de la Paimpol sau Saint-Malo, plecau până în Atlanticul de Nord, spre a reveni încărcate cu moruă. Viaţa lor foarte dură, cel mai adesea demnă de milă şi întotdeauna primejdioasă, a inspirat o sumedenie de romane, dintre care cel mai celebru este, fără îndoială, Pêcheur d’Islande (Pescar în Islanda) de Pierre Loti, publicat în 1886. Aceste romane au stimulat, cu siguranţă, interesul manifestat de artişti şi scriitori din lumea întreagă pentru porturile pescăreşti din Bretania  şi  pentru  locuitorii lor. În ultimul sfert  al  secolului  al XIX-lea, unele dintre acestea au devenit veritabile colonii de artişti: Cancale, în nord-estul Bretaniei, dar, în mai mare măsură, în sud-vest, Douarnenez, Camaret, Audierne şi, mai ales, Concarneau. Aceste nume erau pe atunci cunoscute artiştilor de toate naţionalităţile care îşi desăvârşeau studiile la una sau alta dintre academiile de pictură din Paris. Vara, veneau în număr mare; mai mulţi s-au stabilit aici definitiv, până la sfârşitul vieţii. Toţi se înghesuiau pe chei, ca să privească plecarea sau sosirea flotilelor, descărcarea peştelui, pe negustorii cu ridicata cumpărând peştele prins peste zi.
În perioada „Belle Époque” şi între cele două războie mondiale, marea bretonă a fost totodată un loc de agrement şi de relaxare. Se înălţau vile magnifice care dominau plaja. Iosif Iser, la poalele fortăreţei din Saint-Malo, sau Pierre Dubreuil, care i-a adus pe plajele Bretaniei natale pe prietenul său Pascin şi pe tovarăşii lui din Montparnasse, ne-au lăsat amintirea plăcerilor balneare ale Bretaniei din anii 1920-1930, aşa-zişii „Années folles”.
 

CASA

Încă din deceniul 1830-1840, pictorii au apreciat în Bretania frumuseţea originală a interioarelor ţărăneşti. În sala comună a fermelor, sau în hanurile mai degrabă lipsite de confort, erau aliniate mobile sumbre, dar acoperite cu sculpturi în relief plat: „paturi închise”, veritabile „dulapuri de dormit”, sau bufete împodobite cu vase de faianţă multicolore, totul ascuns în semiobscuritate din cauza ferestrelor înguste care abia lăsau să pătrundă lumina. „Am văzut interioarele de acolo… sunt adevărate opere de Rembrandt!”, exclama entuziast, către 1840, litograful Nicolas-Toussaint Charlet. Interioarele bretone, motiv la care Grigorescu a revenit adeseori, exprimă aceeaşi fascinaţie pe care o regăsim şi la pictorii sau gravorii Amédée Guérard, Eugène Martin, Désiré-Lucas sau Henry Cheffer.
 

ORAŞUL

Bretania nu este o regiune a marilor oraşe – în afară de Brest, Rennes şi Nantes, care, ca limbă şi cultură, erau mai curând franceze decât bretone. În schimb, ea abundă în vechi orăşele care, în secolul al XIX-lea, nu se schimbaseră prea mult de la sfârşitul Evului Mediu. Această particularitate a contribuit la atracţia pe care Bretania a exercitat-o asupra artiştilor şi scriitorilor secolului al XIX-lea, perioadă caracterizată prin gustul pentru arhitectura şi istoria medievală. Astfel, numeroşi călători începeau să descopere peninsula în plimbările lor pe străduţele străjuite de vechi faţade cu bârne aparente, în Dinan, Vitré, Fougères, Guérande, Vannes, Morlaix sau Quimper. Vitré oferea minunatul exemplu al unui „oraş gotic întreg, complet, omogen”, aşa cum îl descria însuşi Victor Hugo. Aflat la extremitatea orientală a Bretaniei, oraşul era uşor accesibil pe calea ferată, dinspre Paris: nu este aşadar deloc de mirare că Vitré a fost, pentru Grigorescu, destinaţia favorită în căutarea pitorescului provincial. Opţiunea sa a avut drept consecinţă renumele durabil al oraşului în ochii generaţiilor de pictori români care îl recunoşteau pe acesta drept mentor. Dovadă stau vederile urbane din pictura şi gravura lui Gheorghe Petraşcu, strâns înrudite cu cele ale lui Grigorescu.
 

COSTUME  ŞI SĂRBĂTORI

Dintre toate regiunile Franţei, în Bretania costumele populare prezintă, fără îndoială, cea mai mare diversitate. S-au putut inventaria şaizeci şi şase de tipuri principale de îmbrăcăminte, fiecare cu numeroase variante, mai ales în forma bonetelor, care se apropie în total de 1200. Această varietate se făcea simţită în primul rând în partea occidentală a peninsulei (departamentele Finistère şi Morbihan). Economia şi geografia fragmentau aceste teritorii în mici unităţi cu identitate culturală şi vestimentară proprie.
Organizarea administrativă şi religioasă contribuia şi ea la diversitate: în Bretania occidentală, unitatea socială de bază era parohia; ea era obiectul unui puternic sentiment de apartenenţă, care îşi găsea o expresie esenţială în costumul local. Acesta era pecetea identităţii grupului şi un semn de recunoaştere sau de deosebire, când diferitele parohii se întâlneau, cu prilejul târgurilor sau al pelerinajelor, sărbători ţinute an de an în cinstea sfântului patron al parohiei sau al capelei. În secolul al XIX-lea, acestea au început să-i atragă nu numai pe pelerini, ci şi pe artiştii care veneau să picteze aici costumele de sărbătoare, prapurii şi procesiunile.
Într-adevăr, diversitatea şi frumuseţea costumelor au contribuit în mare măsură la atractivitatea Bretaniei occidentale pentru artişti. Retrospectiva noastră o dovedeşte: Ştefan Popescu sau Elena Popea au admirat, ca şi Lucien Simon, femeile din ţinutul Bigouden, în jurul lui Pont-l’Abbé, al căror costum se remarca prin broderiile viu colorate. Instalat la Concarneau, Constantin Petrescu-Dragoe a putut observa pe îndelete aceste femei care, asemeni celor din Fouesnant şi din Pont-Aven (a se vedea desenele lui Émile Dezaunay), purtau bonete cu aripi largi şi bogate colerete plisate. Rodica Maniu înfăţişează o femeie din ţinutul Quimper, cu boneta borledenn prinsă pe coc printr-o formă de carton ascunsă de ţesătură. Mai la nord, la Plougastel-Daoulas, ea a pictat femeile aplecate în jurul unui bazin pentru spălatul rufelor, în îmbrăcămintea neagră cu accesorii albastre – sau violet şi verzi pentru sărbători – caracteristică acestei regiuni. La piaţa din Douarnenez, pictată de Max Arnold, se îmbulzesc femei care poartă boneta penn-sardin („cap de sardea”), numită astfel din pricina formei sale şi pentru că era specifică lucrătoarelor din fabricile de conserve.