Stiri Georg Bűchner

Traducerea: Mihaela Sîrbu

Coregrafia: Florin Fieroiu

Consultant muzical: Cornel Cristei

Scurt-metraje: George Dascalescu

Asistent regie: Liviu Pintileasa

Fotografii: Marian Ecmegian, Marius Cotescu

Insemnarile Iuliei Popovici

Woyzeck e unul din cele mai celebre, cele mai adanci texte ale modernitatii teatrale. Georg Büchner, autorul lui, medic, dramaturg, revoltat prin vocatie, e stramos al lui Brecht, mort de foarte tanar, dar cu o uriasa influenta asupra dramaturgiei ce i-a urmat. Infasurat in faldurile unei istorii bogate, aceasta ultima piesa a lui e drama reala a unui barbat doborat de malaxorul unei societati militarizate care nu pretuieste omul, vaduvit de orice atribut al umanitatii pana la a ucide fiinta iubita. "Büchner a sondat cazul real de la care-a pornit la fel cum (îmi place sa fac asocierea asta) Hamlet sondeaza terenul in pregatirea scenei de teatru, inainte sa opteze pentru text, pentru actori, pentru locul unde va avea loc spectacolul. E o poveste ciclica, un fel de traseu initiatic a carui final este ca nu-ti poti în nici un fel depasi conditia; omului ii e dat sa se invarta intr-un cerc deasupra caruia nu se poate ridica. Singura modalitate de a-ti transcende conditia este sinuciderea."

(Radu Apostol)

Spectacolul de la Braila utilizeaza in egala masura muzica live (cu acompaniament vocal, inregistrari radiofonice, proiectii live si inregistrari video, spatii de joc variabile, coregrafie si miscare scenica). Woyzeck-ul lui Apostol e o orchestratie polifonica de o imensa complexitate, care functioneaza concomitent pe toate aceste planuri, muzical, scenografic, coregrafic, de ecleraj, la nivelul textului si al interpretarii lui actoricesti. E un spectacol total, in care nimic nu e gratuit, fara ca mintea umana sa poata totul cuprinde, intr-un fel de sincretism care-ti cere sa ai în acelasi timp ochiul treaz, urechea de veghe, memoria activa, mintea in alerta, si capacitatea de a pune cap la cap tot ce vezi, auzi, stii, intelegi intuitiv. Woyzeck-ul facut la Braila are forta de a zgudui clisee, ceea ce spectatorul credea ca stie si modul in care era obisnuit sa priveasca.