Stiri Silviu Purcărete

Silviu Purcărete

Femeia care şi-a pierdut jartierele

Teatrul: 
Teatrul de Comedie
Regia: 
Scenograf: 
Muzica: 
Vasile Şirli
Premiera: 
20 Aug 2011

Traducerea şi adaptarea: Silviu Purcărete

Distributia:

Laverdure George Mihăiţă
Gaspard: Horaţiu Mălăele
Fideline: Mihaela Teleoacă / Dorina Chiriac

Fierăstrău şi percuţie: Lucian Maxim

Piesa FEMEIA CARE ŞI-A PIERDUT JARTIERELE este scrisă în 1851 de Eugène Labiche, maestrul vodevilului francez.

Bastonade, quiproquouri, cântecele şi bătăi cu frişcă sunt elemente ale spectacolului imaginat de regizorul Silviu Purcărete ca pe o farsă, în care artişti şi mobile burgheze fantomatice alunecă cu graţie pe parchetul lucios.

Aşteptându-l pe Godot

Teatrul: 
Teatrul Naţional Radu Stanca - Sibiu
Regia: 
Cu: 
Cu: 
Cu: 
Cu: 
Cu: 
Cu: 
Cu: 
Scenograf: 
Premiera: 
18 Dec 2005

Traducerea: Gellu Naum
Asistent regie: Radu-Alexandru Nica
Asistent scenografie: Alin Gavrilă
Muzicieni: Sena Ducariu, Aurel Tancu, Lacrima Maria Stănescu
Sufleur: Sanda Anastasof

„Asteptîndu-l pe Godot”: nu este o piesa cu teza; nu aduce vreo morala pe care s-o impuna spectatorului, nu ascunde inlauntrul ei vreo speranta anume. Pentru a intelege o asemenea piesa, trebuie sa vezi in ea imensitatea lumii redusa la dimensiunile propriului tau spirit; in cei doi vagabonzi, o umanitate perpetuu ambivalenta. Beckett are grija sa nu ne puna la dispozitie cheia evenimentelor pe care o cautam permanent si isi demonstreaza ingeniozitatea tehnica juncandu-se cu asteptarile noastre.

„Asteptandu-l pe Godot” are puterea unei adaptabilitati infinite. Piesa vorbeste despre sentimente si emotii ramase pana acum neexprimate, dar pe care, cu Beckett ca ghid, le putem recunoaste ca ale noastre... Asteptarea lui Godot - o invocare, un reflex, un paravan...

Constantin Chiriac si Virgil Flonda, Gogo si Didi, doi actori, doua personaje extraordinare, intr-un tandem ghidat de Silviu Purcarete, ne dezvaluie lumea lui Beckett, direct, clar si in acelasi timp invaluita intr-un mister cald, aparte, emotionant.

„Mereu pe muchie de cutit intre dialogul real si alunecarile in ireal, in irational, in virtual. In vis. Piesa lui Beckett are in spectacol un tip de montaj cinematografic. Un traseu din timpi scurti, sacadati, care marcheaza mult mai evident devierile spre fictiune, spre imaginatia celor doi. Spre pendularea halucinanta intre esente si aparente.”

(Marina Constantinescu)