Teatrul Act

Alice in a messy-trouble-romanian-land (adica Alice o da-n ma-sa de treabă romaneasca) Parafraza romaneasca pe invers la povestea lui Lewis Carrol, piesa lui Iosif Naghiu Calatorii cu Alice - dupa care am conceput scenariul pentru spectacolul de fata numit Alice, o piesa neterminata- ataca (sic!) asa numita conditie de basm a actorului-artist si omului roman (basca ala de pretutindeni). Cum strabate acest univers numita Alice!? Cum ne descurcam noi cu totii (sau doar cei mai „sensibili”) in acest messy-trouble-land, inclusiv cei loviti de-amoru’artei.
 

Intre constatarea  metaforica a Sir-ului din Stratford, ca: „lumea-i o scena si noi actorii ei”...si cea mioritica a monserului din Ploiesti care se limiteaza doar la: „ce lume, dom’le...ce lume!”, se zbate universul fantastic de real (sau invers) al omului-artist sau nu, pe nume Alice ori cum i-o mai zice, care cica nu e in stare sa se adapteze la „standardele” de rahat ale lumii prin care nu calatorim ci orbecaim, lume in care se poate doar supravietui, nu vietui...de-ti vine sa ti-o iei in cap sau doar s-o scoti de-acolo, pe WCi.

Plecând de la piesa „Călătorii cu Alice" a lui Iosif Naghiu, regizorul Petru Ionescu modelează scenariul şi îl adaptează intersectînd practic cele două monologuri, pentru două personaje, într-o singură voce. Lucru destul de dificil, actoriceşte vorbind. În piesa lui Naghiu, Alice, unul dintre personaje, este o femeie la început de drumuri şi de experienţe dure, violente, marcante, o femeie care rătăceşte prin lume şi prin propriul destin. Cît se poate de real. O actriţă, cel de-al doilea personaj, şi ea încercată de poverile exterioare scenei, de subiectivisme şi hazard, are de jucat rolul Alice. Faptul că în spectacolul "Călătorii cu Alice", cele două personaje se suprapun, uşor, ca într-un palimpsest, şi sînt interpretate de o singură actriţă, mi se pare că dă o tensiune în plus, un accent dramatic substanţial. Scenariul este mult mai subjugat teatrului, atmosferei lui. Visceralitatea interpretării Silviei Codreanu, felul în care se înfige în cuvînt, dedublarea însăşi - care dă dinamică aparte şi patologicului - au ca însoţitor perma nent un soi de vulnerabilitate absolut emoţionantă. Tuşantă. Este aceea a creatorului, a artistului pentru care sensul major al existenţei este devoţiunea păti maşă faţă de meserie. Din nimic, cu această actriţă atît de specială, de solid aşezată pe scenă, în personaje şi în ea însăşi, din saci de plastic cu deşeuri, dintr-un pat incert şi o cameră sordidă, cu duşul improvizat după o perdea insalubră se naşte un spectacol. Care atinge. Care te atinge. Care vorbeşte despre fragilitatea acestei lumi şi, în acelaşi timp, despre fragilitatea actorului. De oriunde şi de oricînd.