„Carmina Burana” a cucerit Constanța

Dorind ca ediția XLI a Festivalului muzicii și dansului să se încheie „în forță”, Opera din Constanța a propus, după Gala tenorilor sau spectacolele cu opera Turandot și cu baletul Peer Gynt, îndrăgita Carmina Burana de Orff, orchestra și corul teatrului colaborând cu corul de copii al Liceului de Artă (condus efectiv de Sebastian Pascale), sub bagheta lui Radu Ciorei, soliști fiind soprana Anna Mirescu, și baritonul Iordache Basalic, invitați de la București, precum și tenorul Doru Iftene. O lucrare ofertantă și deopotrivă solicitantă, în care ansamblul a urmărit permanent echilibrarea și omogenizarea, orchestra având un parcurs corect și pregnant în ritmica dificilă, în timp ce corul, deși amplificat, a supralicitat uneori, riscând să se audă și voci răzlețe; dar trecând peste astfel de „accidente”, a sunat bine - poate că ar fi fost preferabil să stea pe lateralele scenei, renunțându-se astfel și la acea amplificare; corul de copii, amplasat la balcon, aducând acuratețea și prospețimea glasurilor deja adolescentine, s-a coordonat cu atenție în raport cu cei aflați pe scenă.

În ce privește evoluția soliștilor, m-am bucurat să reascult vocea limpede, luminoasă și sigură a Annei Mirescu, egală în registre, atacând și contra-acutul și pianissimele cu aplomb și știință a cântului într-o țesătură spectaculoasă, precum și generozitatea glasului lui Iordache Basalic, într-o revenire de formă remarcabilă, abordând o partitură în care se simte bine și reușește să contureze „personaje” cu umor și relief expresiv, dar fără a îngroșa, o surpriză deosebit de plăcută fiind Doru Iftene, care a rezolvat excelent intervențiile extrem de riscante, găsind maniera optimă de a cânta și în contra-acut - fie și în falset -, păstrând totuși egalitatea în raport cu registrul mediu care a sunat plin, bine corelat cu partenerii.
La pupitru, Radu Ciorei a apelat la experiența sa îndelungată pentru a rezolva decalajele și dezechilibrele ivite în special între cor și orchestră, mai ales în structurile ritmice complexe care se cereau atent sincronizate. Depășind asemenea „capcane”, interpreții au realizat o versiune a celebrei lucrări care a plăcut publicului numeros, încântat să reasculte un „șlagăr” al muzicii vocal-simfonice, să reîntâlnească soliști deosebit de apreciați și să aplaude entuziast - chiar și, în repetate rânduri, după fiecare secțiune a partiturii -, spectatorii înțelegând apoi că trebuie păstrată unitatea interpretării și deci că aplauzele pot izbucni abia la final. Important rămâne faptul că s-a cântat cu plăcere și că melomanii au fost cuceriți - ce-și pot dori mai mult cei care „pun la cale” un eveniment artistic?...

(2 decembrie 2015)

Anca Florea