O nouă stagiune, un nou concert … regal

O nouă ediție a Stagiunii Regale a orchestrei... Camerata Regală, deruată sub înaltul patronaj al Alteţei Sale Regale Principele Radu al României, finanțată de ARCUB în cadrul Programului cultural „EștiBucurești”, s-a deschis, la Ateneu, printr-un program dedicat muzicii de operă, cu Constantin Grigore la pupitru, iar solist tenorul Teodor Ilincăi, în celebre creații italiene, franceze sau ruse.

Prezentând fiecare moment în parte, Marius Constantinescu (de la TVR) a precizat că Intermezzo din Cavalleria rusticana, interpretat de orchestră în debutul serii, a fost un omagiu adus victimelor teribilului accident de la București, invitând la păstrarea unui minut de reculegere în memoria tinerilor stinși din viață prea curând și nedrept. Apoi s-au derulat secvențe ce alăturau pagini orchestrale și o arie din lucările alese, într-o concepție echilibrată și bine gândită, astfel încât un public numeros a ascultat, pentru început, Poloneza și aria lui Lenski din Evgheni Oneghin de Ceaikovski, urmând un fragment din Preludiu (nicidecum uvertură) și Aria florii din Carmen de Bizet, trecând la muzica italiană prin Preludiu (din nou... deloc uvertură cum era notat în program și cum s-a menționat la fiecare prezentare a introducerilor orchestrale - nu tot ce deschide o operă echivalează cu uvertura, momentele respective fiind notate și tratate diferit chiar de către compozitori...) și aria lui Macduff din Macbeth, pentru ca, rămânând în lumea verdiană, să ascultăm... într-adevăr uvertura la Forța destinului și aria lui Alvaro; iar după Introducerea și Serenada lui Turiddu din Cavalleria rusticana de Mascagni, ansamblul a revenit la Verdi prin uvertura operei Vecerniile siciliene, aplauzele prelungi ale spectatorilor fiind răsplătite, în bis, cu aria din Fata din Far West de Puccini.

De-a lungul concertului s-a remarcat, desigur, calitatea instrumentiștilor care, probabil în doar câteva repetiții, au reușit să se omogenizeze și să asigure acuratețea în redarea partiturilor, dar așteptam și un plus de expresivitate, fraze generoase și încărcate de lirism sau de dramatism, într-un cuvânt o interpretare adevărată, de atmosferă, nu doar o parcurgere logică a demersului muzical. Pe de altă parte, tenorul Teodor Ilincăi și-a pus în valoare timbrul deosebit de frumos, acutele strălucitoare, aplombul și datele naturale generoase, vădind deopotrivă o acumulare pregnantă în capacitatea de a cânta în piano, de a conferi expresie și sens fiecărei arii, pe lângă un real progres în frazare, în maniera de cânt, determinat desigur și de experiența sa pe scene importante, alături de soliști și dirijori de elită. Dar în același timp, structura programului său a surprins și prin faptul că, deși am fi așteptat măcar o arie „eroică” precum cele cu care a cucerit admirația încă de la prima apariție în spectacole, a abordat doar arii „de linie”, punctate cu izbucniri de anvergură; totodată, s-a conturat o opțiune repertorială destul de riscantă, „atacând” roluri destinate tenorilor spinto-dramatici, probabil cerute de contractele sale în străinătate, dar care, după cum s-a și auzit, îi crează probleme, „strângând”, forțând sau, la polul opus, încercând să susțină în piano sunete a căror siguranță devenea aproximativă tocmai din cauza dificultăților de ordin tehnic, încă nerezolvate - în Serenadă, în Don Jose... Oricum, este greu pentru un solist să treacă rapid de la o scriitură la alta, de la o arie lirică la o alta cu accente incisiv-dramatice și... înapoi la țesătura în sonuri estompate. Am aplaudat cu plăcere evoluția sa ascendentă, pașii făcuți în descoperirea rafinamentului și eleganței într-un salt calitativ remarcabil, o maturitate și o atitudine scenică mult îmbunătățită comparativ cu precedentele sale apariții în concert sau în spectacol, dar am observat și micile „semnale” care trădează dificultatea de a rezolva cerințele unor partituri care i se cer, deși nu totdeauna i se potrivesc.

Desigur, sunt comentarii cumva „de detaliu”, pentru că, din punctul de vedere al celor aflați în sală, întreaga seară a fost extrem de agreabilă prin frumusețea muzicii, prin acuratețea cu care Camerata Regală, sub conducerea eficientă a lui Constantin Grigore, atent în special la coordonarea ansamblului, a oferit acel program divers, în compania unui tenor care, de câțiva ani, evoluează în teatre europene, într-o carieră ce se împlinește așa cum, probabil, și-a dorit dintotdeauna. Dar presupun că imediat după ultimele acorduri și aplauzele de la Ateneu, a plecat la Cluj, pentru a pregăti reprezentația-eveniment cu Boema, în care parteneră îi va fi, după cum s-a anunțat, soprana Antia Hartig, cu care a avut prilejul să cânte și în țară și, spre exemplu, la Covent Garden, chiar în aceeași operă pucciniană.

Iar Camerata va reveni pe podium într-un alt concert ofertant, în luna decembrie, așteptat deja cu interes și poate cu nerăbdare ce către cei care gustă programele ce includ repere îndrăgite și accesibile publicului larg - ceea ce... e bine.

(11 noiembrie 2015)

Anca Florea