Uimire și încântare … lusitană

Continuând seria ansamblurilor simfonice invitate să evolueze în cadrul Festivalului „Vara magică”, Lanto Communication a propus, la Ateneu, o întâlnire cu Orchestra Naională de Tineret a Portugaliei, aflată pentru prima oară la București, „descoperită” în urmă cu doi ani de către violoncelistul Marin Cazacu, cel care, în calitate de fondator și coordonator al Orchestrei Române de Tineret, participase la întâlnirea Federației europene a formațiilor de tineri, desfășurată la Lisabona.

Surpriza publicului extrem de numeros aflat în sală a fost cu totul deosebită, oaspeții oferind o seară absolut cuceritoare, prefațată de cuvântul Ambasadorului dr. Joao Bernardo Weinstein, rostit extrem de agreabil și în limba română, pe scenă urcând deopotrivă Dorin Ioniță, managerul proiectului și Gelu Savonea, director adjunct al ICR Lisabona. Excelentul dirijor Pedro Carneiro a conceput un program cu o structură aparte, alăturând două opusuri ample, dificile și total diferite stilistic, ambele purtând însă nr. 5, scrise în tonalități minore. Pentru început, am ascultat celebra Simfonie în do minor A Destinului de Beethoven, surprinzând, încă de la primele măsuri, consistența sonoră a orchestrei care, având 100 de persoane, a sunat omogen și compact, răspunzând impecabil cerințelor dirijorale foarte clare, construind planuri contastante, suprafețe de profundă introspecție, poate meditativă, cu accente grave, alternând cu izbucniri susținute și de alămuri, remarcându-se cu precădere calitatea specială a suflătorilor. A fost o versiune interpretativă captivantă - ceea ce în cazul unui „șlagăr” este chiar greu de obținut -, echilibrată și mai ales capabilă să transmită ascultătorilor o anume stare, desigur cerută de fiecare secțiune a partiturii.

După pauză, în monumentala Simfonie în re minor de Șostakovici, încărcată de sensuri și trăiri intense, tălmăcirea conferită de tinerilor oaspeți a reliefat pregnant tocmai acea încărcătură ideatică aproape dureroasă, pe care publicul a perceput-o cu acuitate datorită expresivității inteligent realizate, capabilă să țeasă o atmosferă adesea impresionantă, fie în pagini de o transparență ce tăia respeirația, fie în cele de un tragism aproape paroxistic sau în secvențele de apoteoză, cu desfășurări în fraze generoase, păstrând permanent densitatea și unitatea orchestrală, evoluând cu aceeași concentrare și calitate sonoră și interpretativă până la ultimul acord. O asemenea profunzime și capacitate de a reda, cu adevărat, frământările și sentimetele autorului nu am mai întâlnit demult, cea mai bună dovadă fiind liniștea absolută care parcă plutea în sală, spectatorii urmărind fiecare linie melodică, fiecare structură ritmică pregnant desenată într-un „întreg” artistic pe care Orchestra Națională de Tineret a Portugaliei ni l-a oferit cu o seriozitate și un profesionalism remarcabil. Chiar dacă intervenția concert-maestrului nu a avut consistența sonoră așteptată, lăsând impresia unei ușoare ezitări, chiar dacă, în general, „cordarii” au cântat cu aplomb și precizie, fără a avea însă o rotunjume sonoră, toate acestea au rămas în plan secund raportat la nivelul de excepție al performanței din concertul susținut la Ateneu, entuziast și îndelung ovaționat, în picioare, încântătoare fiind și reacția spontană a celor aflați pe scenă, aplaudându-și colegii într-o manieră... mediteraneană, ca o descătușare tinerească și... firească după concentrarea extremă din timpul concertului. Spre regretul melomanilor, nu s-a acordat un bis - poate la următoarea lor vizită în România, care, sincer, îmi doresc să se „întâmple” cât mai curând.

(5 august 2016)

Anca Florea