„Flautul fermecat” ca un „teatru în teatru”

Spre sfârșit de noiembrie, avalanșa manifestărilor festivaliere a adus repere deosebite, printre care s-au regăsit și noi producții de real interes, așa cum a fost, spre exemplu, montarea cu Flautul fermecat de Mozart la Opera din Brașov, la finalul ediției XIII a Festivalului derulat sub semnul „Brașov - Capitală europeană a culturii - 2021”.

Așteptată cu reală curiozitate de către melomani - dovadă fiind și cererea mare de bilete care a determinat programarea singspiel-ului în două seri consecutiv, desigur în distribuții diferite -, creația mozartiană s-a prezentat în regia Andei Tăbăcaru-Hogea, pornind de la realitatea colaborării dintre Mozart și libretistul Schikaneder, el însuși interpret al rolului Papageno la premiera mondială din 1791; astfel, într-un anume fel, publicul asistă la un „teatru în teatru”, pentru că, pe uvertură, la deschiderea cortinei apar cei doi, cu file din partitură, „discutând” agitat, apoi rămând nemișcați, în timp ce sunt îmbrăcați ca pentru a intra pe scenă - Mozart, păstrând peruca albă, buclată, schimbând haina cu o alta, destul de asemănătoare și în colorit (galben-portocaliu) a personajului Tamino, în timp ce „libretistul” primește o „perucă” din pene, cu cioc de pasăre și o „completare” de același fel peste redingota maro, devenind... păsărarul Papageno. Cortineta albă, cu un desen în cercuri concentrice și diagonale negre, simbolizând elemente masonice, se ridică, iar ei pătrund în lumea spectacolului... pe care l-au imaginat. Un decor unic, în drapajul din lamee divers luminat, propune două pante ce se îmbină, uneori luminate de beculețe (la sosirea Reginei Nopții), în tablourile extreme cu un fel de poartă-arcadă prin care trec parte dintre eroi. În câteva secvențe coboară două coloane, în altele sunt doar sugerate cele impunătoare, „de palat”, iar costumele sunt menite să caracterizeze personajele respective (scenografia Rodica Garștea).

Sub aspect muzical, de subliniat este distribuția alcătuită exclusiv din soliștii teatrului, ceea ce rămâne meritoriu, iar ansamblul s-a dovedit pus la punct, corul sunând deosebit de bine (maestru de cor Ciprian Țuțu), orchestra străduindu-se să susțină partitura solicitantă și pretențioasă cu acuratețe și seriozitate. În seara premierei s-a remarcat Lorand Cristian în Papageno, „ținând” întreg spectacolul prin talentul de actor, prin charisma și verva cu care a rostit proza, a reliefat fiecare replică, a relaționat cu partenerii de scenă și chiar cu publicul, într-o cuceritoare desfășurare permanent menținută la cota performanței, cântând totodată cu precizie și onestitate; la rândul său, Dan Popescu a adus, ca de obicei, gravitatea personajului Sarastro, atât prin generozitatea glasului bine condus, cât și prin atitudinea sobră. În Pamina, Maria Petcu-Catrina a mizat și pe apariția elegantă, într-o rochie „de seară” pastelată, și pe cântul mai delicat, în concordanță cu sensibilitatea și nota de tristețe sau melancolie a eroinei, iar Cristian Dicu a fost un Monostatos fioros și... simpatic, purtând o haină... în culoarea pielii „întunecate”, ciudată și perfect adecvată. Dacă Regina Nopții a avut, în Nicoleta Chirilă, o prezență agreabilă și o rezolvare îngrijită a liniei melodice, inclusiv în coloraturi (mai puțin în contra-acut), Tamino a fost, în versiunea lui Liviu Iftene, robust și static, modul său de a cânta permanent în forte, uniform ca expresie, completând imaginea unui „prinț” rezervat; Papagena, desigur cu un penaj multicolor pe rochie, a excelat în proza simpatică a „bătrânei”, dar Doamnele „în albastru”, ca și stăpâna lor, Regina Nopții, nu au reușit să se omogenizeze, Ioana Mărgărit, Asineta Răducan și Gabriela Hazarian evoluând fiecare pe linia proprie de cânt și intensitate, dorind, în plan scenic, să se încadreze în cerințele regizorale, uneori poate prea „îngroșate”; Dacă Aurel Aron și Marian Rește au fost Preoți convingători, interpretele Copiilor, au avut numeroase intervenții, pentru că, pe lângă acele roluri - în care au susținut partitura curat, omogen și bine dozat -, Andreea Gurguiatu, Anca Manea, Andromeda Nemeș au apărut și în „balaurul” din deschidere, unite printr-un veșmânt roșu, cu turbane în chip de „capete fioroase”, apoi, cu pelerine scurte albastre, ca „păsărele” alergând în timpul ariei lui Papageno, însoțind personajele de-a lungul acțiunii în varii moduri.

Desfășurarea întâmplărilor a avut fluență și logică, trecerea de la un tablou la altul s-a făcut prin coborârea cortinetei pe care uneori s-au proiectat... diverse, încercându-se astfel evitarea monotoniei și a lipsei unei mișcări reale, apelându-se și la trecerea printre spectatori pentru a compensa (și) concepția statică a lucrării, transmițând trăiri și reacții prioritar prin capacitatea și expresivitatea vocală, dicția în limba română fiind un factor esențial în acest sens. „Încercările” prin care trec eroii - foc, apă etc. - sunt mai curând sugerate, relațiile dintre personaje, destul de schematice, au cursivitate și logică, iar lumina adecvată fiecărui moment, „fulgerele și tunetele”, fumul „obligatoriu” din final conturează o anume atmosferă. Iar la final, Mozart și Schikaneder redevin... autorii acelei povești, închizând astfel „cercul” posibilului „teatru în teatru”.

Cu mijloace puține, simple, cu strădania de a obține un joc adecvat și o rezolvare muzicală cât mai aproape de cerințe și așteptări, soliștii și ansamblul teatrului, precum și Leonard Boga - invitat la pupitru, conducând cu preocupare și precauție pentru evitarea decalajelor și menținerea echilibrului între fosă și scenă -, au realizat o producție pusă la punct, dar destul de parte de spiritul și stilul mozartian, fără culori și nuanțe sau inflexiuni vocale, preferând în general linearitatea și parcurgerea monocromă a scriiturii, desigur cu diferențierile menționate, cu accente sau elemente pregnante demne de remarcat. Iar aplauzele și entuziasmul celor ce umpleau sala au fost semnul succesului și, probabil, al prezenței „de cursă lungă” a singspiel-ului mozartian prin care s-a încheiat o ediție de festival bogată în evenimente atractive și de calitate.

(2 decembrie 2015)

Anca Florea