„Forța destinului” a cucerit la Constanța

Așa cum stă bine unei manifestări de anvergură, intrată de decenii în tradițe, Festivalul internațional al muzicii și dansului, organizat de Teatrul de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța, a început cea de a 43-a ediție cu o premieră - Forța destinului de Verdi -, pusă în scenă de Alice Barb, aflată la cea de a treia colaborare cu ansamblul, abordând acum o partitură cu o „istorie” încărcată... în viața reală, dar cu o poveste foarte încâlcită în libretul conceput de Piave pentru versiunea inițială, prezentată în premieră absolută în noiembrie 1862, la St. Petersburg. Ulterior, Gislanzoni a revizuit subiectul, aducând modificări destul de importante în desfășurarea acțiunii, în special în final, variantă care a văzut lumina rampei la Scala, în februarie 1869, fiind, de altfel, cea preferată, de-a lungul vremii, pentru multe dintre montările din marile teatre ale lumii. Dar de această dată, Alice Barb a optat pentru finalul inițial, mai aproape de deznodământul de tip shakespearean, cele trei personaje centrale stingându-se din viață în doar câteva clipe. De altfel, dorind să reliefeze în special conflictul și drama eroilor, axându-se deci pe aspectul teatral al lucrării, a eliminat secvențe muzicale extrem de ofertante pentru soliști - arii sau duete -, obținând deopotrivă o reducere a duratei spectacolului. Sigur că iubitorii operei, care cunosc partitura din înregistrări sau filmări celebre, poate chiar urmărită „pe viu” la Staatsoper Viena sau într-un alt teatru liric, au simțit lipsa acelor pagini, dar pentru cei care au descoperit creația verdiană în seara premierei, subiectul a avut logică - atât cât se poate într-un libret destul de confuz -, iar muzica a „curs” fără să se „ghicească” acele „tăieturi”. În ce privește ambiguitatea acțiunii derulate pe scenă, am avut sentimentul că unele tratări regizorale au determinat totuși un plus de neclaritate, pentru că, spre exemplu, în primul tablou ce se petrece în camera Leonorei, însoțitoarea sa, Cura, încuie ușile ce încadrează imensul vitraliu, dar când Alvaro încearcă să iasă... numai poate deschide - de ce Cura nu-l ajută cu o cheie, nu știu; imediat intră Calatrava, tatăl Leonorei, îl izgonește pe Alvaro, acesta îi predă pistolul pentru a-și dovedi bunele intenții, bătrânul ia arma care... se descarcă și îl ucide - fie a apăsat din greșeală pe trăgaci, fie pare că a dorit să facă acel gest fatal pentru a-l incrimina pe tânăr, astfel explicându-se și blestemul muribundului (dacă s-ar fi împușcat accidental, ce rost mai avea să-i blesteme pe cei doi îndrăgostiți?!...). Apoi, în tabăra de luptă, Alvaro și Don Carlo sunt îmbrăcați în uniforme albe de ofițeri, dar la deschiderea cortinei, acesta din urmă se duelează cu doi soldați în roșu, pe care îi alungă împreună cu Alvaro, căruia îi spune „m-ai salvat” deci... se deduce că erau dușmani; se pare însă că din text rezultă că erau din aceeași tabără, însă cu grad inferior și... se certaseră la jocul de cărți, deruta amplificându-se în clipa în care apar și alți oșteni în roșu printre cei în alb - dacă spectatorul i-ar vedea jucând efectiv, apoi sărind la bătaie, ar fi mult mai explicit, pentru că puțini urmăresc textul cântat în italiană sau cel tradus pe prompter, atenți, firesc la muzică și la derularea scenică; pe de altă parte, în primul tablou, un slujitor al lui Calatrava îl împușcă pe Alvaro, iar acesta cade „secerat”, ca și cum ar fi fost ucis, apoi îl revedem în acea tabără, unde după o luptă cu armata dușmană, este adus, grav rănit, pus pe targă, mâna căzându-i ca și cum (din nou) ar fi murit, este scos de pe scenă și imediat se anunță că... a fost salvat! Cred că, în cele două momente, atitudinea sa ar trebui nuanțată, pentru ca publicul să înțeleagă că... nu a fost ucis de două ori, urmând să se sinucidă abia în final... În altă ordine de idei, fumul-abur-ceață este omniprezent, de la primul la ultimul tablou, deci și în cameră și afară și în mânăstire - poate „învelind” totul în aura legendei, evocând poate latura înunecată a epocii (deși se petrece în veacul al XVIII-lea, nu în Evul Mediu) -, dar cu siguranță crează atmosferă și un anume mister, ceea ce este esențial din punctul de vedere al montării.

Decorul (în principiu) unic se reduce la un dâmb-pantă cu câteva trepte, la care se adaugă fie acel vitraliu deosebit de reușit, dar regăsit și în camera Leonorei și în ambianța mânăstirii, fie un fel de gratii simbolizând cumva spațiul unde s-a retras Leonora, „guvernate” de o Lună imensă, pe un fundal întunecat sau inundat de „stele”, elemente de recuzită fiind un pat sau, în tabăra de luptă, o căruță și o posibilă bancă, sugestive pentru fiecare tablou în parte; costumele policrome caracterizează pregnant personajele (deși albul uniformei dezavantajează uneori...), călugării în rase albe, învăluiți în lumina albastră și în abur, purtând în mâini lumânări aprinse, conturând o imagine de mare efect, în timp ce mulțimea din tabără este pestriță și vie, eroii principali poartă straie adecvate diverselor situații, totul având însă unitate în întregul concepției scenografice (semnată de Maria Miu), desigur încadrată în viziunea regizorală, cortineta ce delimitează tablourile având pictate siluete desprinse parcă din icoane de epocă, subliniind, poate, amprenta de factură religioasă.
Sub aspect muzical, distribuția premierei a fost echilibrată, soliștii „casei” evoluând în compania unor invitați din țară, desigur toți având o experiență de ani buni în teatrul liric, debutând însă în rolurile respective. Astfel, soprana Cristina Radu (de la Opera din Brașov) a abordat rolul Leonora, cu o scriitură limită pentru glasul său liric, rezolvată însă cu aplombul său binecunoscut, cu acuratețe (uneori însă cu incertitudini intonaționale) și fermitate o partitură solicitaantă și dramatică, având însă și pagini care cer un plus de sensibilitate, mai puțin regăsită în interpretarea sa, dar cu un joc de scenă adecvat și riguros; partener i-a fost tenorul Răzvan Săraru, un Alvaro convingător, mai rezervat în primul tablou, desfășurându-se apoi cu siguranță vocală, cu o expresivitate ferită de această dată de riscul melodramei, glasul său potrivindu-se timbral cu cel al sopranei și, deopotrivă, cu cel al baritonului Cătălin Țoropoc (de la ONB); acesta a revenit pe scena primilor săi ani de solistică, etalându-și glasul generos, amplu, cu acut strălucitor în Don Carlo, personaj veșnic războinic și răzbunător, ideal pentru cântul eroic, în forță, în care se simte cel mai bine, stârnind, de altfel, entuziasmul și aplauzele tuturor; în Preziosilla, mezzosoprana Lucia Mihalache a avut de înfruntat o țesătură dificilă, cu derulări rapide și, în principiu, spectaculoase, ridicându-i însă probleme în acut și în registrul grav, în Padre Guardiano, basul Constantin Acsinte aducând sobrietatea și calmul cerut de personaj, cu o frazare și o tratare vocală în sonuri estompate, bine „găsite”, un alt bas - Orest Pâslariu (de la Operetă) - apărând cu corectitudine în Marchizul de Calatrava, baritonul Marius Eftimie devenind Melitone, dar văduvit de o arie de real efect (un rol gândit, de fapt, pentru bas), soprana Gabriela Dobre susținând episodicul rol Cura, completând distribuția Laurențiu Severin în Alcade și Iulian Bratu în Chirurg. Corul (pregătit de Adrian Stanache) a sunat omogen, dens și expresiv, remarcabile fiind intervențiile „călugărilor”, iar orchestra s-a aflat într-o zi fastă, având și consistență și fluență și o sonoritate curată, răspunzând cerințelor dirijorale, aspect cu atât mai demn de subliniat cu cât la pupitru s-a aflat Tiberiu Oprea, conducând pentru prima oară un spectacol de operă, dovedind însă că stăpânește partitura și relația fosă-scenă, evitând sau rezolvând eficient decalajele, urmărind cu atenție soliștii (ceea ce la un dirijor „de simfonic” se întâlnește mai rar) , convingând că, în acea seară, a marcat un debut de bun augur.

Prefațat de cuvântul managerului Daniela Vlădescu, privit și ascultat cu emoție și reală plăcere de către cei ce au umplut sala, spectacolul cu opera Forța destinului a fost și o noutate în repertoriu și un succes aplaudat, (și) la final, minute în șir, beneficiind de o interpretare pusă la punct, cu date performante în plan vocal, într-o viziune scenică menită să convingă și să impresioneze, accentuând dragostea și „forța destinului” ce-i marchează pe nefericiții îndrăgostiți, dar și pe cel care vrea să se răzbune și să-i ucidă. O producție care, cu siguranță, va face „serie lungă” la Opera din Constanța, inaugurând acum, sub cele mai bune auspicii, un Festival ce propune, până în 29 noiembrie, multe alte repere de certă atractivitate.

(2 noiembrie 2016)

Anca Florea