Noutăți în recital

În urmă cu câțiva ani, o aplaudam pe soprana Anna Mirescu în spectacole de succes la Opera Națională București, prioritar în partituri mozartiene, dar și în Motanul încălțat sau în opereta Liliacul, abordând personajul Adele și la Teatrul de Operetă. Dar încă din anii studenției a debutat în compania Filarmonicii bucureștene, susținând dificila secvență din Carmina burana, lucrare pe care a reluat-o apoi și în concerte în aer liber și la Constanța, urmând ca, în luna iulie, să evolueze, în Festivalul de la Hunedoara, de asemenea alături de corul și orchestra Operei de la malul mării, în aceeași celebră creație.
Dar a apărut și în Telefonul de Menotti și în recitaluri de real interes, propunând programe ce cuprindeau arii din opere, operete sau musical și lieduri românești și din literatura universală. La mijloc de iunie, publicul a reîntâlnit-o însă, la sala Studio a Ateneului, într-o seară specială, optând pentru un repertoriu în parte diferit de cel cu care își obișnuise spectatorii. Spre exemplu, a interpretat aria din actul I al operei Lucia din Lammermoor, alegând din operele de Donizetti și aria Norinei din Don Pasquale, rezolvate în stil și cu atenție asupra expresivității cerute în conturarea sentimentelor unor personaje atât de contrastante. Întâmplător sau nu, eroinele regăsite în recital au fost totuși în majoritate exuberante, pline de cochetărie și vervă, „zonă” în care s-a înscris și aria lui Dinorah din opera omonimă de Meyerbeer, sugerând un „dialog” lejer cu o umbră, în inflexiuni punctate de zâmbet și o anume grație jucăușă. Dar în aria melancolicei Constanze din Răpirea din serai de Mozart a dorit să reediteze un reper important din primii ani de carieră, poate tocmai de aceea marcată de o emoție care s-a simțit în maniera sa de cânt.
Dorind să diversifice structura recitalului, solista l-a invitat pe tenorul Cristian Rusenescu să-i fie partener de scenă încă din debutul programului cu Muzica din opereta Valurile Dunării de Grigoriu, „atacând” apoi și duete din Elixirul dragostei de (același) Donizetti sau din opereta Văduva veselă de Lehar; cu un glas agreabil, liric și, în principiu cu potențial interesant, necesitând însă dobândirea unor cunoștințe minime în plan tehnic, tenorul a avut curajul să susțină și arii pretențioase din Lombarzii sau Rigoletto (actul I) de Verdi, din nou Elixirul..., dar și din opereta Țara surâsului de Lehar, solicitante și pentru cei cu experiență și pregătire serioasă, țesătura acelor pagini determinându-l să apeleze la diverse subterfugii sau chiar la improvizații pentru a le duce la bun sfârșit.
Având „în sânge” atracția jocului de scenă care să completeze, eventual, interpretarea vocală, Anna Mirescu a apelat și la elemente „adiacente”, fie că era vorba despre schițarea unor pași de dans, reverențe sau intrări, ieșiri și clipe de respiro pe un scaun, fie de utilizarea unei batiste (de ce a preluat-o tenorul într-o arie care... nu solicita acel „obiect”, nu am înțeles...) sau a unei cărți din care, desigur, citea Norina. Au fost, să spunem, pete de culoare, asemeni trandafirului oferit de tenor în duetul din opereta de Lehar sau sticlei „obligatorii” în cel din Elixir... Și, ca între coperți de carte, deopotrivă „declarație de dragoste” pentru MUZICĂ, finalul a readus îndrăgita melodie cu care s-a și deschis recitalul, în aplauzele unui public numeros și entuziast.
În compania pianistei Gonul Aptula, atent cunoscătoare a unui vast repertoriu, trecând cu ușurință de la un gen la altul (poate cu o intensitate subliniată pe claviatură), Anna Mirescu s-a aflat din nou în fața spectatorilor, etalându-și glasul limpede, cu mediu bogat și coloratură ce-și păstrează virtuozitatea, făcând risipă de contra-acute în general bine controlate, apelând la „grave” pregnante, cântând cu reală plăcere și investire sub aspect interpretativ, ceea ce, în fond, rămâne cel mai important. Și, cu siguranță, se gândește deja la un nou recital, probabil cu alte surprize repertoriale.

(21 iunie 2016)

Anca Florea