„Tinerețe fără bătrânețe”

Îm urmă cu câțiva ani, „colecția” ansamblurilor de tineret create de violoncelistul Marin Cazacu s-a îmbogățit cu o nouă orchestră, alcătuită din copii și adolescenți între 12-15 ani, denumită, firesc, „Junior”, susținând primele concerte, conform tradiției, la Sinaia, în cadrul Festivalului „Enescu și muzica lumii” inițiat și condus de același dăruit și entuziast artist.
Și tot... tradiția ne-a obișnuit ca toate orchestrele care evoluează în acel context să fie aplaudate apoi și la Ateneul Român, în cadrul umini-stagiunii „Vara magică”, astfel încât, de această dată, după ce a prezentat programul la Casino Sinaia și la Centrul de cultură Bușteni, „Juniorii” au urcat pe podiumul bucureștean, cu Cristian Oroșanu la pupitru, un punct „suplimentar” de interes fiind, pe lângă calitatea deosebită a orchestrei, și colaborarea cu pianiștii Valentin și Roxana Gheorghiu, genericul „Tinerețe fără bătrânețe” devenind astfel extrem de sugestiv, subliniinf totodată alăturarea tinerilor instrumentiști cu maestrul care, la vârsta senectuții, rămâne la fel de dornic să cânte, să se bucure de frumusețea muzicii pe care o oferă publicului cu dezinvoltura și calmul dintotdeauna.

Deși parte dintre cei mici evoluau pentru prima oară într-o orchestră, au reușit, în câteva repetiții, să se omogenizeze, să realizeze un sunet calitativ și o fluență a discursului care, desigur, au încântat publicul extrem de numeros în toate cele trei seri, acompaniind soliștii, cu precizie și discreție, în Concertul în la minor pentru două piane de Bach; destul de surprinzător, în secvențele de pizzicatto ce susțineau dialogul pe claviatură, Cristian Oroșanu nu a dirijat, lăsându-i pe instrumentiști să se coordoneze (și) în relația cu pianele, demers destul de riscant, dar rezolvat cu acuratețe de către cordari. Adevărul este că mulți dintre ei demonstraseră, în micro-recitalurile prezentate anterior la Sinaia, că sunt deosebit de talentați și bine pregătiți, având și o puternică personalitate, date care s-au dovedit foarte utile și necesare în evoluția lor în orchestră. Aspecte confirmate din plin și în Divertismentul în re major de Mozart, parcurs cu suplețe și eleganță, cu un plus de strălucire în versiunea de la Ateneu, aspect regăsit și în Simfonia nr. 60 Distratul de Haydn, cam monocromă la Sinaia, mult mai nuanțată, în contururi mai pregnante în seara „bucureșteană”; nu doar pentru că sub acea cupolă acustica pune în valoare „altfel” sonoritatea orchestrei, ci și pentru că dirijorul nu i-a mai ținut pe instrumentiști cu atâta precauție într-un registru estompat, lăsându-le de această dată o anume libertate în exprimare; din fericire, s-a cântat cu nerv, cu implicare și chiare cu strălucire, respectând detaliile stilistice, arcuirea frazelor, aducând și o notă de umor, deși așteătam și planuri coloristice mai nuanțate, Dar interoretarea lor a fost entuziast răsplăită cu ovații și aplauze de către spectatorii cuceriți de „Juniorii” excelenți. Iar bisul oferit s-a păstrat în aceeași lume a sonurilor clasice, Gluma muzicală de Mozart având și farmec și suplețe, suflătorii demonstrând că pot cânta și... foarte fals (așa cum cere partitura) atunci când trebuie, deși... este greu pentru un instrumentist cu reală muzicalitate.

Partea a doua a fost rezervată creației camerale, pianistul Valentin Gheorghiu revenind pe podium pentru a aborda, împreună cu violoncelistul Marin Cazacu și fiica sa, violonista Iulia Cazacu, un superb Trio elegiac de Rachmaninov, în care învolburările, cantilena, momentele difuze, calme sau dramatice, agitate sau în linii generoase, s-au brodat pe arpegierile pianului, care a avut și intervenții solistice excelente, totul stingându-se în ecourile grave din final. Apoi, alături de Roxana Gheorghiu, maestrul a cântat o Suită de același autor, cu o scriitură compactă, în acorduri masive,, cu ritmică incisivă, trecând la suprafețe lirice, transparente, readucând însă structurile dense din debut; o partitură amplă, complexă, tălmăcită cu pasiune de interpreții care, la rândul lor ovaționați, au optat în bis pentru o piesă din nou elegiacă, sensibilă și deci cu impact imediat la publicul încântat oricum de (re)întâlnirea cu o orchestră a unor copii minunați și cu soliști din generația matură, unanim apreciați de-a lungul vremii, acum într-o „ștafetă” bine echilibrată, în care și cei mici și cei mari s-au simțit la fel de bine, colaborând cu aplomb și cu admirație reciprocă.

(22 august 2016)

Anca Florea

Foto: Virgil Oprina