„Sunetul muzicii“ a ajuns la Iaşi

Cu siguranţă, actual stagiune este, la Opera din Iaşi, marcată de noutăţi care de care mai surprinzătoare şi “mai altfel”, începând cu premiera absolută (la noi) a unei opera preclasice – Indiile galante de Rameau -, continuând cu abordarea unei partituri cunoscute până acum mai curând ca piesă de teatru - Troienele -, prezentată însă pentru prima oară ca operă, cântată de solişti profesionişti, nu de către actori, ambele în regia lui Andrei Şerban, urmând, câteva zile mai târziu, o altă lucrare inedită imaginată de coregraful Ion Tugearu, pornind de la o celebră creaţie de Caragiale – D’ale carnavalului -, pentru ca la început de april să propună, de asemenea poate surprinzător, un musical – Sunetul muzicii de Rogers -, extrem de îndrăgit de multe generaţii, în special prin intermediul filmului de referinţă realizat în 1965, cu minunaţii Julie Andrews şi Christopher Plummer în rolurile principale. 
 

Greu de făcut faţă unei asemenea “concurenţe”! Şi totuşi, artiştii teatrului, “atacând” un gen total diferit de operă (cu care erau obişnuiţi), au trecut de la Carmen sau Leporello sau Gilda la personaje de cu totul altă factură, necesitând trecerea rapidă de la textul vorbit la cântul lejer în care expresia primează, mai puţin acutele şi performanţa vocală în sine. Astfel, Maria Maxim-Nicoară a devenit o credibilă… Maria (purtând un nume… predestinat!), Octavian Dumitru a conturat un milităros şi apoi tandru Căpitan von Trapp, Laura Scripcaru a fost o înţeleaptă Maică stareţă, George Cojocaru un simpatic Max, Diana Bucur – răsfăţată Elsa sau Mihaela Grăjdeanu – sensibila Sora Sophia, într-o distribuţie numeroasă, în care un rol esenţial au avut copiii – pentru că realmente au jucat cuceritor, dar au şi cântat cu acurateţe (pregătiţi de Raluca Zaharia), implicându-se cu o dezivoltură incredibilă în derularea acţiunii. Iar dacă unii dintre solişti s-au mai încurcat în rostirea textului (generând şi replici cu umor involuntar precum “am nevoie de 7 copii”), micii artişti au fost impecabili şi sub acest aspect, spre deliciul publicului care umplea sala până la refuz. În regia semnată de Mihaela Bogdan (de la Cluj), clasică dar cu destule stângăcii (măicuţele poartă pantofi cu toc, Maria nu se desparte de chitară dar nu o foloseşte deloc, în schimb o “preia” Căpitanul sau chiar una dintre fetiţe, tatăl afirmă că cei mici nu s-au jucat niciodată, dar în casă există un cufăr din care “răsar” păpuşi-marionete cu care copiii par foarte familiarizaţi şi deloc uimiţi etc. etc.), povestea curge destul de fluent, dar fără a crea atmosfera şi încărcătura cerută (şi aşteptată), relaţiile între personaje conturându-se corect dar destul de “cuminte”, caracterizate însă în datele lor esenţiale. Scenografia gândită de clujeanul Valentin Codoiu este, şi ea, agreabilă dar inegală, pentru că pădurea şi parcul castelului nu se prea deosebesc, pentru că desenele “pe computer” proiectate pe cortinete sunt când naive, când supra-realiste, când creionând un fel de litere-semne orientale (?!) ce se transformă în… candelabre… Dar imaginea de ansamblu este colorată, sugestivă, costumele sunt reuşite, aşa încât mulţi au trecut cu vederea asemenea detalii. 
 

Construit într-un timp record, dar bine pus la punct, spectacolul va căpăta, sper, un plus de “ritm”, de supleţe şi nerv, la viitoarele reprezentaţii; dar orchestra şi corul (exceptând unele stridenţe la soprane) au evoluat cu aplomb şi în stil, dirijorul Mircea Holiartoc (invitat de la Galaţi) a avut o gestică precisă şi corectă, inclusiv în paginile “a cappella” (corul pregătit de Manuel Giugula) sau în “cortinele” orchestrale, iar intervenţiile coregrafice (schiţate de Edi Stancu, Andra Gheorghe) s-au integrat în ambianţa generală. Se pare că la noi a devenit un obicei ca soliştii care cântă în musical să folosească microfoane-lavaliere, dar nu pot să înţeleg de ce ar fi necesare în condiţiile în care, în mod curent,  interpreţii susţin ample şi solicitante partituri de operă fără astfel de “ajutoare” şi, slava Domnului, se aud foarte bine (mai ales că acustica săii este ideală); vocile lor impostate pot să spună şi textul “natural”, microfonul fiind uneori chiar dezavantajos prin evidenţierea unor probleme de tehnică sau de respiraţie. Culmea este că unii copii aveau microfon şi se auzeau cam prea tare, iar alţii nu aveau şi… abia se ghiceau vocile lor, ceea ce a creat un dezechilibru care ar fi fost uşor de evitat. Dacă totuşi este nevoie, se poate amplifica întreaga scenă, fără ca fiecare să poarte “emiţătoare”, relaţia între solişti, cor (care nu apelează la microfoane) şi orchestră devenind astfel mult mai corectă, omogenă, unitară şi firească.
 

Sunt însă aspecte care nu au umbrit cu nimic succesul repurtat de noua montare, îndelung aplaudată pentru muzica binecunoscută, pentru seriozitatea şi implicarea tuturor celor aflaţi pe scenă, în fosă ori în culise, contribuind la un spectacol ce poate să încânte printr-un plus de farmec.
 

Pare greu de crezut, dar în paralel, ansamblul şi mulţi dintre solişti repetă pentru noua montare cu… Aida! Un efort remarcabil, pentru care merită toată admiraţia celor care, aşa cum menţionam, constată că la Opera din Iaşi, o dată la câteva săptămâni se “naşte” o premieră. Iar managerul Beatrice Rancea are, deja, o agendă încărcată cu proiecte extrem de diverse şi “provocatoare”, evident surprizătoare!...
 

(4 aprilie 2013)