Când artiştii sunt ... artişti

Am revăzut, la Teatrul de Operetă, o super-producţie spectaculoasă – musicalul Romeo şi Julieta de Gerard Presgurvic -, montat de o echipă invitată de la Budapesta – regia Kero, decorurile Bela Gotz, costumele Rita Velich, coregrafia Eva Duda, dirijor Balasz Stauroczky.
O imagine de ansamblu cuceritoare, scene de dans excepţional concepute şi interpretate, perfect adaptate ideii de a transfera celebra poveste de dragoste într-un mediu „de cartier”, unde se înfruntă două bande rivale. Apar şi unele „devieri” de la subiectul shakespearean, pentru că mamele celor doi eroi reprezintă, de fapt, familiile duşmane, comportându-se destul de suburban, iar în final, Romeo se spânzură ţinând-o în braţe pe Julieta care, trezindu-se din somnul provocat de licoare, se sinucide cu un cuţit al iubitului său. Faţă de desfăşuarea amplă şi extrem de inteligentă a acţiunii, concilierea între rivali este însă cam schematic expediată. Dar sunt aspecte care trec în plan secund, pentru că interpretarea este, în general, impecabilă, decorurile moderne, sugestive, manevrate cu o tehnică de ultimă oră, cu o precizie uluitoare, luminile (care poate amintesc de discotecă) sunt de mare efect, costumele aduc un melanj între moda pank, rochiile elegante de seară, ba chiar de epocă şi hainele imaculate ale cuplului de îndrăgostiţi.

Incredibil este însă faptul că, pe lângă artiştilor teatrului, majoritatea soliştilor provin din zona muzicii rock-pop, deci nu sunt actori profesionişti, dar joacă, dansează şi spun proza adesea impresionant, cu o pasiune şi o trăire de un firesc ce asigură tensiunea şi succesiunea captivantă a evenimentelor, cântând, în majoritate, cu glasuri plăcute, desigur în stilul cerut de partitură. George Papagheorghe (Jorge) este un Romeo cuceritor, de o sinceritate şi o intensitate a sentimentelor greu de bănuit la un tânăr obişnuit să apară doar în concert. La acelaşi nivel valoric sunt şi Adrian Nour (Benvolio) şi Victor Bucur (Mercutio), cu o supleţe şi o expresivitate cum rar am văzut. Simona Nae (Julieta) rămâne un personaj destul de plat, departe de relieful incisiv al lui Romeo, Daniel Iordăchioaie (Prinţul), Mihai Bisericanu (Lorenzo) sunt total nepotriviţi în rolurile respective, în schimb, într-o altă distribuţie, aceleaşi personaje sunt realizate excelent de Cătălin Petrescu şi surprinzător de Demeter Andras; Claudia Hanghiuc este o Doică simpatică, Adina Sima (Lady Montague) şi Giorgiana Mototolea (Lady Capulet) sunt credibile „vampe” furibunde, Ernst Faszekas (Tybalt), Orest Pâslaru sau Stefan Popov (Capulet), Matei Chiuariu (Paris) susţin onest rolurile, întreaga distribuţie contribuind însă la spectacolul urmărit cu sufletul la gură de întreaga sală. Orchestra, amplasată în spatele scenei, cu suprapuneri de muzică înregistrată, a sunat excelent, iar coordonarea cu soliştii şi corul – destul de dificilă, de altfel – s-a făcut eficient. O producţie care trebuie văzută, fără prejudecăţi, chiar şi de către cei care nu suportă excesul de decibeli şi cântul uneori „ţipat”, pentru că merită – cred că este primul musical de acest gen de la noi, oferit publicului într-o formulă scenică fascinantă.

Pe coordonatele dansului clasic am urmărit însă, la sala Palatului, baletul Spartacus de Haciaturian, producţie adusă de Asociaţia culturală „Dracula”, propunând o versiune coregrafică destul de plată, fără anvergura şi forţa monumentală, fără expresivitatea cerută de partitura care, cu ani în urmă, stârnea entuziasmul în spectacolele Operei bucureştene. Deşi cam lipsiţi de nervul specific marilor balerini ruşi, soliştii au evoluat corect, alături de ansamblul cam indiferent şi „aproximativ”, într-un decor unic destul de sugestiv, în costume amalgamate, de la cele antice la altele de sorginte japoneză, egipteană sau… de nicăieri, înregistrarea muzicală fiind însă de calitate. Un spectacol curat, anunţat a fi susţinut de o trupă rusă care, cu denumirea în română şi engleză (pentru a face impresie…) nu cred că există, sugerând, din nou, că ar fi şi solişti de la „Balşoi” (ceea ce, oricum, nu poate fi adevărat), nicidecum pentru prima oară la noi (poate doar acea producţie…), aplaudat conştiincios de publicul numeros dar cam dezamăgit care… aştepta altceva.

În schimb, Ambasada Franţei şi Institutul Cultural francez au oferit, pe scena Operei Naţionale, un regal coregrafic sub titlul Sombreros, aducând lumea fascinantă imaginată de celebrul Philippe Decoufle, pe muzică de Brian Eno şi Sebastien Libolt, cântată live (superb) chiar şi de către dansatori care coboară în fosă, cântă la pian, folosesc percuţia discretă, apoi redevin balerini, într-o derulare mozaicată în care umbrele sunt „speculate” fantastic, în care artiştii sunt expresivi, plini de umor şi eleganţă, sincronizarea pare incredibilă în special în raport cu… umbrele (proiectate sau „jucate”), iar textul (de Claude Ponti) rostit agreabil în română sau franceză de doi interpreţi care se implică şi în dans, ba chiar şi cântă, completează o concepţie cuceritoare, apelând la decoruri simple şi sugestive, la costume tinereşti şi simpatice, prioritar în alb şi negru, „plaja” (poate cu unele „lungimi”) fiind însă foarte colorată, cu un joc de lumini în care, din nou, imaginaţia pare nelimitată (Patrice Besombes, colaborând la scenografie cu Decoufle), spre încântarea spectatorilor care parcă s-au temut să aplaude la finalul secvenţelor, pentru a nu ieşi din vrajă. Pentru că, într-adevăr, Decoufle şi trupa lui ne-au vrăjit…