Cândva, „Don Pasquale“ era comedie

De-a lungul deceniilor, Don Pasquale de Donizetti a făcut deliciul publicului bucureştean mai ales prin interpretarea plină de umor, de vervă şi farmec, pe care melomanii şi-o amintesc şi astăzi cu plăcere, sperând să regăsească acele repere şi în noua montare propusă de Opera Naţională la finalul stagiunii, marcând şi debutul absolut al tânărului Rareş Zaharia în ipostază de regizor.

Plasată prin costume în perioada interbelică, acţiunea se desfăşoară într-un decor unic, în alb-negru (scenografia Adriana Urmuzescu), reprezentând locuinţa lui Don Pasquale sau un studio de filmări cu mese de machiaj sau aparate de proiecţie, înlocuite apoi cu „pomişori” care pot sugera „grădina” din final. Mişcarea scenică din timpul uverturii ar sugera faptul că vom asista la un „teatru în teatru” pentru care se fac pregătiri,  dezvăluind, surprinzător, că… Norina şi Pasquale se cunosc deja, ceea ce nu mai justifică însă evoluţia ulterioară a intrigii decât dacă pornim tot de la ideea unui „joc”. Pe de altă parte, servitorii şi (poate) funcţionarii „firmei” dansează lejer (excelent, ca de obicei, corul pregătit de Stelian Olariu), nicidecum nu schimbă interiorul casei aşa cum rezultă din text, iar Ernesto îi dă întâlnire Norinei în grădină, dar… se regăsesc în „living”. De ce oare el se ascunde în cuşca sufleur-ului, dar revine din… culise? Iar Pasquale nu mai este bătrânul urâcios pe care-l regăsim în toate versiunile din lume, ci un posibil afacerist impozant şi destul de sobru. De altfel, în afară de Norina, personajele sunt statice şi monocrome, departe de spumoasa şi nuanţata conturare implicită unei viziuni amuzante.

Şi sub aspect muzical evoluţia a fost lineară, accentele, expresia cerută de reacţiile gândite de compozitor regăsindu-se doar în traducerea titrată în limba română, ceea ce, pentru cei care nu cunoşteau subiectul, genera o nonconcordanţă derutantă cu banalitatea cântului. Dacă basul Sorin Drăniceanu, invitat de la Craiova să susţină rolul titular, a adus un glas generos şi calitativ, iar baritonul Florin Simionca a fost corect în Malatesta, tenorul Valentin Racoveanu s-a confruntat cu mari probleme, parcurgând adesea jenant partitura altfel ofertantă, soprana Irina Iordăchescu, deşi cu uşoare stridenţe în acut, dovedindu-se din nou o veritabilă interpretă care ştie să dea relief şi sens cuvântului, dar şi să se mişte cu umor şi dezinvoltură.

Combinarea cu elemente de Commedia dell’Arte, cu proiecţii de film mut în aceeaşi manieră, dublând, anticipând sau completând relaţia dintre personaje, ba chiar şi amplasarea scenelor finale în „decorul”… filmului proiectat anterior, menţin convingerea că regizorul a dorit să creeze un amalgam care face ca totul să fie o joacă, dar din care  lipseşte gluma, spiritul operei comice.

Orchestra a sunat bine, iar dirijorul Tiberiu Soare a coordonat cu rigoare întreg ansamblul; pe scenă, mai toţi s-au achitat de obligaţii obosiţi şi cam fără chef. Şi totuşi, deşi zâmbetul aşteptat nu a prea fost declanşat, aplauzele şi ovaţiile au răsplătit o producţie lipsită de nerv, dar muncită, îngrijit prezentată.