Festivalul „Enescu” 2011 – o ediţie amalgamată

Aşteptat cu nerăbdare de melomanii din întreaga ţară, Festivalul „George Enescu”, aflat sub semn aniversar, ediţia XX desfăşurându-se în preajma împlinirii a 130 de ani de la naşterea Maestrului căruia îi este dedicată manifestarea, se spera a fi cu adevărat deosebit, cu o avalanşă de evenimente şi atracţii irezistibile. Imaginea eclectică şi semnele de întrebare s-au conturat însă chiar de la debutul din 1 septembrie, când după cuvântul rostit de directorul Festivalului, Ioan Holender, de ministrul Culturii, Hunor Kelemen şi de Andrei Pleşu (cel care, în 1991, aflat în aceeaşi postură, susţinea un discurs punctat, ca şi acum, cu aluzii inteligente şi asocieri pline de umor), am ascultat Residentie Orkest din Haga, dirijată de Christian Badea, propunând Simfonia nr. 1 de Enescu şi Simfonia nr. 10 de Şostakovici, parcurse anost, fără relief şi parcă… interminabil, dar aplaudate după fiecare parte de către publicul care astfel s-a dovedit a fi, în majoritate, doar conjunctural într-o sală de concert. În seara următoare, ansamblul a sunat totuşi mai omogen şi mai curat în Atlantis de Dan Dediu (piesă premiată la ediţia 1991, dar prezentată abia acum în primă audiţie absolută), acompaniindu-l apoi pe Dan Grigore în „la minorul” de Grieg, interpretat de cunoscutul pianist în spiritul partiturii, cu un tuşeu rotund şi o expresivitate adecvată, ansamblul dovedind, în Simfonia fantastică de Berlioz, că poate cânta şi convingător; şi totuşi, nimeni nu a înţeles de ce a fost invitat, ba chiar mai mult, de ce a deschis festivalul, care astfel a lăsat impresia că debutează… cu stângul.

De altfel, s-au conturat pregnant câteva trăsături fără precedent în trecutele ediţii, remarcându-se preponderenţa muzicii de secol XX şi a creaţiei contemporane, destul de departe de gustul publicului larg, dar cerută cu insistenţă de directorul festivalului încă din conferinţele de presă organizate în 2010, apoi includerea ciclului „World Music” - o pată de culoare poate atractivă pentru unii, dar fără vreo legătură cu specificul manifestării care, în anii ’90, era „acuzată” ca fiind eterogenă (chiar şi fără asemenea „inserturi”), afirmându-se în ediţiile ce au urmat că unitatea sa este asigurată de prezenţa permanentă a creaţiei enesciene – dar acum ce legătură avea muzica indiană, chineză, iudaică sau arabă cu această eventuală construcţie?! Pe de altă parte, mulţi au observat că în programe s-au regăsit prieteni sau repere sentimentale ale unora, implicarea, pe scenă, a „obligaţiilor” (fie ele şi morale…), rezolvarea unor restanţe ciudate (precum interpretarea pieselor premiate în… 1991 sau 2001, deşi regulamentul prevede explicit ca partiturile laureate să fie cântate în ediţia imediat următoare), invitarea unor români din străinătate care, sincer, nu prea aveau ce să caute într-o asemenea „defilare” (ce se dorea) a elitelor, ca şi cum trebuiau „rezolvate” toate restanţele şi (din nou) obligaţiile. Deloc întâmplător, multe astfel de repere au fost programate la sala Radio, iar faptul că spectatorii s-au numărat „pe degete” confirmă tocmai ideea că nu au fost incluse în program cu intenţia de a bucura melomanii…

La sala Palatului, „seria” marilor ansambluri a început abia joi 8 septembrie, când am reîntâlnit celebra Orchestră Simfonică din Londra (LSO), la fel de calitativă ca sunet şi omogenitate, dar parcă mai puţin convingătoare ca interpretare în Simfonia nr. 6 de Mahler, sub bagheta lui Horia Andreescu, acompaniind însă eficient o violonistă - Nicola Benedetti (în Concertul de Glazunov) - care era (doar) corectă şi frumoasă, ansamblul evoluând apoi cu violonistul Nikolai Znaider la pupitru, destul de banal în lucrări de Wagner, Brahms, Beethoven (solist pianistul Saleem Abboud Ashkar, de asemenea „cu firmă”). A revenit şi vestitul Valeri Gergiev, de această dată cu Orchestra Teatrului „Marinskii”, pe care îl conduce de un sfert de veac; şi am încercat să înţeleg de ce sunt aclamaţi în turnee de anvergură în întreaga lume… Am apreciat instrumentele bune, nu şi parcurgerea opusurilor de Wagner sau Strauss departe de stilul şi încărcătura ideatică explicit cuprinsă în partituri, iar Scriabin parcă a fost… altfel decât îl ştiam (cu pianistul Alexander Toradze, doar conştiincios), pentru ca a doua zi să propună o simpatică lucrare de Scedrin (organizatorii pornind probabil de la convingerea că spectatorii trebuie să fie poligloţi, caietul-program conţinând denumiri şi titluri în multe limbi ale pământului, aşa încât am ascultat… Naughty Limmericks – cine poate, să traducă!…), Simfonia nr. 3 de Enescu (parcă citită „la prima vedere”, dar excelentă ultima parte, în care a colaborat cu ansamblul coral Radio pregătit de Dan Mihai Goia), precum şi o partitură romantică – suita Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski (orchestrată de Ravel) -, realizată cu o coloristică şi o expresivitate infinit mai bogată comparativ cu evoluţia din seara precedentă.

O altă reîntâlnire cu o redutabilă orchestră - Staatskapelle Berlin – şi un omniprezent muzician - Daniel Barenboim - pe care, culmea, l-am apreciat pentru interpretarea monumentalei Simfonii nr. 7 de Bruckner, construită cu o densitate şi o profunzime aparte sau în Simfonia Pentru Divina Comedie de Dante de Liszt, cuceritoare sub toate aspectele, corul de femei al Filarmonicii bucureştene (pregătit de Iosif Ion Prunner) aducând un plus de frumuseţe paginilor scrise de compozitorul onorat astfel (la bicentenar) şi… cu rezerve în concertele mozartiene în care a apărut şi ca pianist.

Marea revelaţie a fost, în schimb, Filarmonica din Liverpool, cu tânărul Vasili Petrenko la pupitru, precis, temperamental şi cuceritor, oferind o versiune remarcabilă a Suitei nr. 2 de Enescu (una dintre puţinele lucrări enesciene realmente înţeleasă şi realizată în festival), colaborând cu vestita (dar neconvingătoarea) violonistă Midori în Concertul de Walton (oferind ca bis un Bach prea lung şi nefiresc de contorsionat), iar a doua zi cu pianistul Alexei Volodin în performantul Concert nr. 3 de Prokofiev, aplaudând ansamblul deopotrivă în pagini de Stravinski sau Rachmaninov, deci din marea literatură rusă. Ambianţă în care am rămas şi în programul susţinut de Filarmonica bucureşteană sub conducerea octogenarului Ghenadi Rojdestvenski (pe care cei vârstnici îl ştiu încă din 1953, când a cucerit Premiul I la Festivalul Mondial al Tineretului de la Bucureşti), optând pentru creaţii de (acelaşi) Prokofiev - Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră, solistă (din nou) soţia sa, pianista Viktoria Postnikova şi oratoriul Ivan cel Groaznic (aranjament de Alexandr Stasevici – de ce trebuia „aranjat” Prokofiev??!) interesantă (şi) prin inedit (a fost iniţial muzica pentru filmul omonim), precum şi o „cuminte” abordare a poemului enescian Vox maris (colaborând cu ansamblul coral pregătit de Iosif Ion Prunner şi cu tenorul Marius Budoiu) – cel puţin, în acest caz, dirijorul a recunoscut că a „descoperit” partitura abia acum…

Faptul că în primele zile nu s-au derulat concerte la Palat a lăsat multora senzaţia unei anume sărăcii comparativ cu trecutele ediţii, când în realitate s-a petrecut la fel, dar structurarea „schemei” era mult mai clară prin delimitarea primei săptămâni de muzică românească (care de această dată a fost chiar mai prezentă dar, aşa cum era firesc, integrată în cele 25 de zile de festival, nicidecum „ostracizată” ca până acum); însă Orchestra Naţională Radio a susţinut pe acea scenă un (alt) program de secol XX, cuprinzând muzică franceză extrem de sofisticată pentru publicul specific „de festival”, care nu „gustă” nici Debussy, nici Messiaen, aşa încât sala a fost doar pe jumătate plină (…sau goală), ceea ce cu siguranţă nu i-a încântat nici pe dirijorul James Gaffigan, nici pe pianistul Peter Donohoe sau pe Cynthia Millar (unde Martenot).

Dar ciclul „Mari orchestre ale lumii” a continuat (sau… s-a reluat) prin evoluţia celebrei Filarmonici vieneze, atât de entuziast ovaţionată în 2001, cu Seiji Ozawa la pupitru, stârnind acum nedumeriri şi întrebări cu multiple (posibile) răspunsuri, pentru că sub bagheta lui Franz Welser-Möst, reputat muzician (din 2010 director artistic la Staatsoper), Simfonia concertantă de Mozart a sunat anost, chiar dacă soliştii – violonista Fanny Clamagirand şi violistul Antoine Tamestit – au cântat îngrijit, Simfonia nr. 5 de Dvorak s-a rezumat la o parcurgere de rutină, iar Intermezzi de Enescu nu au avut nici relief, nici măcar eleganţă, spre stupefacţia celor care ştiu bine ce minunat poate fi ansamblul (chiar şi în Enescu - cine va uita Rapsodia electrizantă din urmă cu un deceniu?); sincer, nu am înţeles acea lipsă totală de participare, parcă ostentativă, contrastând incredibil cu nivelul obişnuit - „întâmplător” erau instrumentiştii aflaţi în fosa Staatsoper în toţi cei 19 ani în care Ioan Holender a fost directorul general al teatrului, iar acum se reîntâlneau la… Bucureşti, dar sub conducerea unui alt director…

Prezenţă constantă în festival, legendarul Zubin Mehta, din nou în compania Filarmonicii din Israel, nu a prea convins nici în seara Ceaikovski (solist violonistul Vadim Repin, etalând o tehnică briantă şi atât - o doamnă contrariată de maniera sa de cânt se întreba dacă… avea probleme cu arcuşul sau dacă era bolnav…), nici în Simfonia nr. 4 sau în anunţatul Andante cantabile pentru violoncel (dar… unde era prezumtivul solist, oricum neanunţat în vreun program?…), Simfonia nr. 5 de Mahler rămânând departe de splendoarea unei alte partituri mahleriene interpretate de acelaşi ansamblu, cu acelaşi Mehta, într-o ediţie anterioară a festivalului; nu a entuziasmat nici vestitul pianist Yefim Bronfman în Brahms, cântat permanent în forţă, iar Uvertura de concert de Enescu… În zilele următoare, Orchestra Santa Cecilia din Roma, de asemenea familiară melomanilor noştri, a evoluat sub conducerea lui Antonio Papano, aflat pentru prima oară la noi, realizând cu nerv, incisivitate şi destul de expresiv Simfonia nr. 6 de (acelaşi) Ceaikovski, dar mai ales suita Şeherazada de Rimski-Korsakov, deosebit de frumos construită, cu pagini pline de strălucire şi suprafeţe transparente de mare fineţe, după o „chinuită” citire a Simfoniei de cameră de Enescu; şi din nou ne-am minunat de ce oare pianista Helene Grimaud de încăpăţânează să cânte Brahms (pe care şi în urmă cu câţiva ani l-a masacrat…), iar de la pianistul rus Denis Matsuev aşteptam o versiune de neuitat a Concertului nr. 2 de Rachmaninov dar… „n-a fost să fie”, în schimb s-a simţit în elementul său în bis-ul cu prelucrarea după Grieg, derulată într-un tempo năucitor.

Debutând la sala Palatului, dar şi în Festivalul „Enescu”, Orchestra de tineret (creată în urmă cu 4 ani de către violoncelistul Marin Cazacu) i-a impresionat şi pe cei ce o ascultau „în premieră” prin prospeţimea şi calitatea deosebită a excelenţilor instrumentişti care, ca de obicei cu Cristian Mandeal la pupitru (acumulând astfel 6 apariţii în festival!), au răspuns cu supleţe şi entuziasm la cerinţele dirijorale, oferind o versiune poate mai lentă a Rapsodiei I de Enescu, o splendidă tălmăcire a suitei Pasărea de foc de Stravinski, un (mai cuminte) Vals de Ravel, acompaniind impecabil Concertul beethovenian al cărui solist a fost răsfăţatul violonist David Garrett (prezentat ca fiind „cel mai rapid din lume”…), sunetul frumos, tehnica şi dezinvoltura sa nonconformistă nereuşind să confere consistenţă celebrului opus, convingându-ne însă, în special în cel de al treilea bis, că muzica rock sau de jazz îi sunt mult mai „pe măsură”.

Un alt ansamblu binecunoscut din trecutele ediţii - Orchestra Naţională a Franţei – a susţinut concertele finale, de această dată dirijat de apreciatul Danielle Gatti, oferind Simfonia nr. 9 de Mahler (superbă în final, după ce, timp de o oră, „linia mare”, fraza amplă şi monumentalitatea discursului s-au diluat şi au trecut parcă pe plan secund, prioritară fiind dorinţa de a reliefa pregnant fiecare intrare, fiecare atac, spre extazul cunoscătorilor partiturii şi nedumerirea melomanilor) şi opusuri de Dukas (inlocuind în ultima clipă anunţatul Brahms), Enescu (solistă Han-Na Chang, deşi în 2007 nu strălucise deloc…), Debussy, Ravel, deci iarăşi muzică franceză din veacul trecut, alături de un Enescu puternic marcat de spiritul parizian.

Între timp însă, Ateneul a găzduit, în după amiezele simfonice, excepţionala Filarmonică ungară dirijată de Zoltan Kocsis (pianist redutabil pe care l-am descoperit ca fiind deopotrivă un foarte bun şef de orchestră), optând de asemenea pentru opusuri de sec. XX, semnate de Bartok (Suita de dansuri şi Concertul nr. 2 în care pianistul Boris Berezovski a fost uluitor prin tehnica etalată într-un tempo năucitor, prin forţă şi anvergură) şi Enescu (Simfonia nr. 2, foarte bine tălmăcită), entuziasmând spectatorii care (aproape) umpleau sala.

Şi Orchestra „Gulbenkian” sub bagheta reputatului Lawrence Foster a rămas în sfera opusurilor din acea perioadă, alăturând piesa 4 iulie de Ives, Simfonia nr. 2 de Bernstein (cu participarea corectă a pianistei Dana Ciocârlie, sosită de la Paris), Suita nr. 3 Săteasca de Enescu (întreruptă de telefoane mobile şi de apelul dirijorului către public de a-l respecta… măcar pe Enescu) şi Britten - o lucrare mult mai accesibilă – Variaţiuni şi Fugă pe o temă de Purcell -, mult gustată de cei care mai rămăseseră în sală după pauză.

Dacă la Orchestra de cameră a Rep. Moldova, cu Cristian Florea (violoncelist din Spania) la pupitru, iar solist violonistul Iulian Gârneţ, sala a fost pe trei sferturi plină, cam la fel (dar nemeritat) s-a petrecut şi în cazul excelentei Tonkünstler Orchester Niederösterreich care, sub bagheta energică a dirijorului Heinz Karl Gruber, a prezentat, în primă audiţie, propria sa lucrare, apoi opusuri de Britten şi Weill, colaborând cu solişti de cotă internaţională – Angelika Kirchschlager şi Jan Bostridge – alături de Johanner Chum, Florian Boesch, Klemens Sander, dovedindu-se la fel de performanţi într-o scriitură deosebit de dificilă, solicitând şi o expresivitate aparte, dar din păcate mulţi spectatori au plecat chiar în timpul primei părţi, apoi au „abandonat” şi alţii, deşi interpretarea a fost de mare calitate.

Reuşitul program susţinut de Romanian Brass în colaborare cu Orchestra de cameră Radio, sub conducerea apreciatului oboist Adrian Petrescu (apărând, cu rigoare şi siguranţă, şi la pupitrul dirijoral), a avut o soartă mai bună, deşi a propus de asemenea un repertoriu din deceniile trecute, dar mai accesibil (Copland, Stravinski, Hindemith), ba chiar şi mai recent (prima audiţie a Rondo-ului de noapte de Adrian Iorgulescu), excelent realizate şi deci îndelung aplaudate; de altfel şi îndrăgita formaţie St. Martin in the Fields şi dirijorul Jaime Martin au ales lucrări de Schönberg, Dvorak, Lipatti (cu pianiştii Luiza Borac şi Viniciu Moroianu, rafinaţi interpreţi în Simfonia concertantă pentru două piane), după ce, sub conducerea pianistului Murrahia Perahia (care se consideră şi dirijor), abordaseră creaţii de Handel, Mozart, Haydn, ovaţionaţi de publicul numeros, dar sincer mi-a lăsat, ca şi la ediţia anterioară, impresia unui ansamblu cu totul schimbat faţă de cel care, cu ani în urmă, ne entuziasmase; a cântat curat şi fără strălucire, asemeni protagonistului…

Aflaţi, ani la rând, printre preferinţele melomanilor noştri, ansamblul „Kremerata Baltika” şi îndrăgitul violonist Gidon Kremer au prezentat un „proiect Bach” în orchestraţii semnate de… diverşi, solistul (vizibil obosit, dar nu de vârstă…) preferând pagini lente, de atmosferă, interpretate cu mare fineţe, „preluând” apoi vioara I în Octuorul enescian, atât de pretenţios şi greu de realizat la un nivel adecvat, aşa cum a fost acea versiune.

În schimb, „Virtuozii din Bucureşti” au evoluat, cu Ton Koopman la pupitru, în pagini de Haydn şi Mozart (solist pianistul Alexander Kobrin), dirijorul revenind sub acea cupolă, dar în seria „by Midnight”, conducând Ansamblul baroc din Amsterdam, specializat (aşa cum „trădează” şi denumirea) în interpretarea muzicii baroc, dorind să cânte acum opusuri mozartiene; spre uimirea multor specialişti şi melomani, care au comentat ca atare şi în „cronica” radio, Requiem-ul a fost abordat în manieră preclasică, mai detaşat în plan expresiv şi destul de monocolor, estompând contrastele, cu un cor restrâns, departe de stilul mozartian şi de încărcătura cerută de partitură (m-am gândit că aşa ar suna Appassionata cântată la… clavecin), dar Ave Verum Corpus şi Missa Încoronării au fost interpretate mult mai bine, mai aproape de ceea ce aşteptam, beneficiind de un cvartet vocal omogen, din care s-au detaşat însă tenorul Tilman Lichidi şi, cu mici rezerve, soprana Dorothee Mields sau bas-baritonul Klaus Mertens; cu siguranţă, prefer să-i ascult în repertoriul care i-a făcut celebri…

Anterior, am descoperit cu încântare Austrian Baroc Company, excelenţi muzicieni – cântând de asemenea pe instrumente de epocă -, în piese de Handel, Schmelzer, Pandolfi, Sammartini, Marcello, Bertali, colaborând cu soprana Nuria Rial – un glas curat, dar cu o respiraţie deficitară -, surprinzând însă uniformizarea stilistică, deşi Handel şi muzica italiană nu sunt deloc… la fel, aspect care, la polul opus, s-a reliefat apoi, deosebit de pregnant, în paginile de Vivaldi sau Albinoni prezentate de Orchestra Baroc din Veneţia, unanim apreciată. Iar Ariodante de Händel a fost un elegant dar oferit de „Il Complesso barocco” sub conducerea lui Alan Curtis, se pare o primă audiţie la noi, aducând şi glasuri uneori minunate, fără a sublinia relaţiile între personaje, conflictele şi sentimentele, totul desfăşurându-se frumos dar extrem de uniform, ceea ce, timp de aproape 4 ore, era cam mult, deşi iubitorii genului s-au extaziat...

Excepţională a fost însă Orchestra of the Age of Enlightement, cântând parţial pe instrumente „de epocă” (în special cele de suflat), alături de un cor şi de solişti de mare clasă, fie cu temperamentalul Trevor Pinnock la pupitru în oratoriul Creaţiunea de Haydn (Christina Landshamer, Toby Spence, Matthew Rose cucerind prin glasurile de o calitate remarcabilă, dar mai ales prin eleganţa şi ştiinţa cântului); din păcate, pentru prima oară, în seria „de noapte” atât de „gustată” de-a lungul vremii, după pauză sala s-a golit dezolant (şi nedrept pentru interpreţi), poate pentru că era trecut de miezul nopţii, poate pentru că mulţi au crezut că… lucrarea s-a terminat, aplaudând şi ovaţionând îndelung… înainte de a părăsi Ateneul; artiştii au revenit în seara următoare pentru o altă partitură haydniană – Anotimpurile -, dar sub conducerea reputatului Adam Fischer, reliefând dramaturgia imaginată de autor, umorul, sensibilitatea şi luminozitatea lucrării, soliştii (Simona Saturova, Bernard Richter şi acelaşi Mattew Rose) fiind, şi de această dată, demni de laudă, publicul rămânând, totuşi mai numeros, până la final.

Ca de fiecare dată, seria „de noapte” a atras ca un magnet în „week-end”-ul rezervat Orchestrei de cameră din Lausanne, cu fascinantul Christian Zacharias în dublă ipostază de dirijor şi pianist, alegând acum opusuri de Schumann, interpretate cu fineţe, supleţe şi vitalitate, accentuând trăsăturile sale de factură clasică, mai puţin cele romantice; până după miezul nopţii, spectatorii au ascultat cu încântare tălmăciri pe cât de personale, pe atât de captivante, alăturând „şlagăre” şi lucrări prea puţin cunoscute la noi, colaborând şi cu reputatul violoncelist Antonio Meneses.

Iar Camerata Salzburg şi dirijorul Cristian Mandeal au oferit un festival Mendelssohn-Bartholdy, care a debutat cu Uvertura Visul unei nopţi de vară, Concertul pentru vioară cu Isabelle Faust (foarte tehnică, sensibilă, uşor precipitată, generând decalaje neplăcute, dar superbă în bisul bachian), Simfonia nr. 4 Italiana, continuând cu un jenant Concert nr. 2 (soliste surorile Labeque, parcurgând zâmbitoare game şi pasaje fără sens), punctul culminant fiind însă Simfonia nr. 2 Lobgesang, cu solişti de cotă (Ruth Ziesak, Christian Elsner, dar şi Simona Mihai) şi corul Filarmonicii clujene (pregătit de Cornel Groza), construită logic, relevând încărcătura cuprinsă în text, monumentalitatea şi introspecţia sau momentele de apoteoză.

La Ateneu au susţinut concerte şi filarmonicile din ţară, cea din Timişoara, condusă de Peter Ruzicka (din nou inclus în festival, după prezentarea operei sale Celan, în 2009, la ONB, unde ulterior s-a şi montat pentru doar 4 spectacole) într-o (altă) lucrare proprie (solist Ştefan Ignat, cel pe care îl remarcase în rolul Celan), o piesă de Henze şi Simfonia nr. 5 în „orchestraţia de Pascal Bentoiu după schiţele compozitorului” – solist tenorul Marius Budoiu, apoi ansamblul din Iaşi dirijat de Sebastian Rouland, în partituri de Milhaud (cu violoncelistul Jerome Pernoo), Connesson, Ţăranu, H. Wolf (solistă pianista Dana Borşan), dar cel clujean a evoluat la sala Radio, cu John Axelrod la pupitru, evident tot în muzică de secol XX – Fedele (En Arche??…), Widmann şi Simfonia nr. 4 de Enescu, de asemenea orchestrată de P. Bentoiu.

În schimb Orchestra de cameră coreană a concertat la Ateneu, sub conducerea lui Min Kim, solişti violoniştii Liviu Prunaru şi Vlad Stănculeasa (ca laureat al Concursului în 2007) într-o lucrare de Arnold, alături de piese de Zwilich sau Walton.
Destul de puţine, recitalurile au început „cu stângul”, pentru că pianista Akiko Ebi (apreciată de mulţi dintre noi în colaborarea sa cu Martha Argerich, în lucrări la două piane reluate adesea la TVMezzo) a dezamăgit profund în Fantezia cromatică şi Fuga de Bach, departe de stilul şi atmosfera cerută, abordând opusuri de Liszt sau Debussy sau Toyoda cam în aceeaşi manieră, pentru ca Suita nr. 2 de Enescu să fie (probabil) o… citire la prima vedere, bisurile de Chopin sau Ravel apropiindu-se însă de ceea ce ar fi trebuit să ofere o solistă care facea parte şi din juriul secţiunii de pian. Din fericire, tânărul pianist Yundy Le a fost impecabil în programul Chopin, realizat cu un firesc şi o sinceritate cuceritoare, având şi poezie şi forţă şi strălucire, reuşind să sublinieze specificul romanticului compozitor într-o exprimare mai puţin marcată de sentimentalisme sau dezlănţuiri desuete, dar de o frumuseţe unanim apreciată de cei dispuşi să renunţe la „clişee” şi tradiţionalisme.

În trecutele ediţii, recitalul de lied era susţinut de rafinaţi interpreţi precum Michael Schade sau Jose Van Dam, dar acum au fost programaţi soprana Bianca Manoleanu şi soţul său, pianistul Remus Manoleanu, miniaturile vocale alternând cu versuri rostite de actorul Victor Rebengiuc, ceea ce a atras numeroşi spectatori, printre multele momente eclectice regăsindu-se şi Jerusalem Chamber Music Festival şi cvartetul „Fine Arts” (care, deşi celebru, a sunat banal şi neinteresant în opusuri de Haydn şi Schumann, nediferenţiate stilistic) şi, împreună cu pianista Alexandra Costin (de la Boston) în Cvintetul de Enescu, apoi redutabilul trio condus de pianistul Itamar Golan (din păcate, puţini ştiu că, în urmă cu câţiva ani, a iniţiat un amplu şi elevat festival „Enescu şi prietenii săi” la Auditorium Luvru – Paris) şi Trio „Contraste” şi experimente cu Orchestra „Oraşului interzis” sau Grupul experimental Inter-art dirijat de englezul Barry Webb (colaborând cu Corul de copii Radio) şi Cvartetul „Manderling” şi KammarensembleN şi Mario Brunello – Odusia cu Orchestra italiană de coarde şi Amjad Ali Khan cu familia sa în muzică tradiţională şi Orchestra de cameră „Philarmonia” condusă de Nicolae Iliescu (de ce trebuie să se eternizeze în festival?!) şi ansamblurile „Hyperion”, „Profil”, „Florilegium”, „Musica Nova” şi noua Camerata Regală condusă de Cristian Lupeş (care a dirijat ulterior şi Filarmonica din Tg. Mureş) şi Mihaela Ursuleasa alături de Patricia şi Viktor Kopacinski (scris însă… Kopatchinski, deci „adaptat” din rusă în engleză); la „capitolul” nedumeriri s-a înscris şi invitarea ansamblului „London Schubert Players” (care nici în apariţiile precedente, cu fondatoarea sa, pianista Anda Anastasescu, nu a prea convins) pentru a cânta alături de „Musica Nova” într-o piesă inclusă în ciclul „Muzica sec. XXI – Enescu şi contemporanii săi”, un „serial” care, din păcate, nu s-a bucurat de o audienţă demnă de un festival internaţional, dar nu doar din cauza dificultăţii repertoriale.

Trebuia să fie şi o după amiază corală (muzică românească – religioasă şi laică – interpretată de corala „I.C. Danielescu” sub conducerea lui Valentin Gruescu şi „Preludiu” cu Voicu Enăchescu), s-a dorit şi includerea unei conferinţe, susţinută de reputatul pianist Alfred Brendel pentru (prea puţini) iniţiaţi, UCMR a organizat simpozionul (coordonat de Mihai Cosma) la care s-au prezentat 40 de comunicări, a avut loc şi Concursul (cu o participare substanţială şi jurii destul de „amestecate”), dar Gala, expediată fără urmă de fast (ca să nu spun festivism…), a adus pe podiumul sălii Radio câştigătorii Premiului II la pian şi vioară (Premiul I nu s-a acordat), cântând („cuminte”) doar lucrări camerale, apoi Filarmonica din Iaşi dirijată de Gheorghe Costin a prezentat piesa simfonică aleasă câştigătoare la ediţia 2009 (Misterious Place de Lam-Lam Chee din Hong Kong), acompaniind apoi Concertul de Dvorak în care violoncelistul Tian Bonian – Premiul I – a etalat o tehnică sigură, o abordare îngrijită, dar fără strălucirea unui solist de perspectivă. Şi mi-am amintit cu tristeţe şi nostalgie de excepţionalii laureaţi ai primelor ediţii, lansaţi curând în marea carieră internaţională, evoluând în faţa unor jurii alcătuite doar din celebrităţi adevărate, aplaudaţi în seri-eveniment… Ca mulţi alţii, m-am întrebat… „unde sunt zăpezile de altădată?”…

Obosiţi peste măsură, selectând din multitudinea manifestărilor (care, şi de această dată, s-au suprapus, spre disperarea celor astfel au fost nevoiţi să renunţe la concerte sau spectacole pe care ar fi dorit să le urmărească), am continuat să alergăm de la o sală la alta, asistând şi la spectacolul oferit, la sala Teatrului Naţional, de către Baletul Naţional din Chile (…El Banch/El Ballet Nacional Chileno – de ce aşa??), care (chiar dacă limbajul modern era, şi de această dată, „la el acasă”) a atras irezistibil, sala devenind neîncăpătoare la Noche Bach în coregrafia lui Gigi Căciuleanu, captând prin evoluţia impecabilă a ansamblului, prin combinaţiile dificile şi de o inventivitate debordantă în mişcări şi atitudini, dansatorii cu alură sportivă având însă şi supleţe şi plastică a corpurilor, fără ca derularea scenică să fie totdeauna în corelaţie cu ceea ce sugera muzica bachiană. Dar aplauzele şi ovaţiile prelungi şi entuziaste au demonstrat că, abordat şi gândit inteligent, şi baletul modern poate să placă. În principiu, la fel s-a petrecut şi la baletul Romeo şi Julieta prezentat, tot la TNB - o co-producţie în coregrafia lui Thierry Malandain, pe muzică de Berlioz, imaginând o multiplicare a cuplului de îndrăgostiţi, cu mişcări de grup nu foarte ofertante (exceptând cele câteva minute rezervate lui Mercutio şi lui Tybalt), printre (sau pe) cutii mari de aluminium, mutate permanent, deschise-închise, în care intră dansatorii, se îmbracă-dezbracă etc. Aceeaşi trupă a adus şi Magifique pe care l-au văzut însă (doar) cei ce nu s-au aflat la primul concert al Filarmonicii din Liverpool, derulat simultan.

La Opera Naţională s-au programat producţii coregrafice decupate din repertoriul permanent al teatrului, semnate de Balanchine (Serenada, Vals fantezie) sau Kylian (Falling Angels), comentate cu ocazia premierelor, acum în versiuni interpretative similare.
Parte dintre repere s-au regăsit şi în serile oferite în oraşe din ţară, celor deja tradiţionale de la Timişoara, Arad, Cluj, Iaşi, alăturându-li-se programe prezentate la Buşteni (pe Zamora, la Palatul Cantacuzino), Craiova, Sibiu (de ce s-au notat denumirile ansamblurilor fie în original, fie în engleză?! Spre exemplu, şi sibienii au aplaudat Venice Baroque Ensamble care oricum în limba italiană „sună” altfel şi era normal să fie notat Ansamblul baroc veneţian, pe înţelesul tuturor plătitorilor de bilet din… România).

Sper că (măcar) acolo publicul nu a aplaudat şi nu au tuşit „ca la comandă” după fiecare parte de simfonie sau concert, că telefoanele nu au sunat fără încetare ca la Bucureşti, unde m-a frapat şi faptul că (şi) eleganţa a cam dispărut, majoritatea spectatorilor venind în sală îmbrăcaţi „ca pe stradă” – bărbaţii în cămăşi colorate, „cu poze”, iar femeile chiar şi în blugi şi tricou -, costumele şi rochiile de seară sau bijuteriile rămânând o raritate, chiar dacă în pauze s-a băut (şi) şampanie din belşug. O dovadă în plus că structura şi componenţa celor dornici să asiste la festival a fost, anul acesta, extrem de eclectică, reacţia „entuziastă” a aplauzelor în orice moment de pauză sonoră determinându-i pe organizatori să menţioneze, în disperare de cauză, pe „fluturaşul”-program al zilei, că „între părţile unei lucrări există câteva momente de pauză. Vă rugăm nu aplaudaţi în aceste momente, ci doar la final, când dirijorul se întoarce cu faţa către public.” Probabil este un anunţ unic în lume, dar trădează lipsa de minimă cultură a celor care nu au habar de muzică, dar au aflat că „dă bine” să fie văzuţi la Ateneu sau la Palat, să ştie… vecinul că au bilet…
 
În Piaţa Festivalului au avut loc manifestări atractive pentru cei care au stat ore în şir să asculte „pe viu” sau înregistrate programe din cele mai diverse, dar nu am înţeles de ce acel spaţiu s-a închis, atipic, în ultima săptămână de festival; în foyer-ul sălilor de concert şi de spectacol, la standurile de carte şi disc ale Editurii „Humanitas”, melomanii au găsit cam tot ce şi-au dorit, mai ales că mulţi dintre artişti au oferit şi „sesiuni de autografe”, iar directorul Ioan Holender şi-a (re)lansat volumul Spuse, dorite, trăite în foyer-ul sălii Palatului, unde s-au desfăşurat şi alte asemenea momente, vernisându-se şi câteva expoziţii, dar la ONB, Editura „Casa Radio” a lansat excepţionalul dublu-CD incluzând premiera românească a operei enesciene Oedip (din 22 septembrie 1958), în seria înregistrărilor istorice regăsindu-se şi alte momente decupate din acea ediţie inaugurală a festivalului, iar Muzeul „Enescu” a deschis o expoziţie şi a prezentat documente din arhivă reunite în volum sau reducţia pentru pian a partiturii Oedip realizată de Andrei Tănăsescu, precum şi reeditarea cărţii George Enescu şi opera sa „Oedip” de Lucian Voiculescu (îngrijită de nepoata acestuia, Claudia Voiculescu).

Privită în ansamblu, ediţia XX a readus orchestre şi dirijori sau solişti bineştiuţi, dar şi câteva noutăţi de calitate variabilă, numele mari au convins sau au dezamăgit (ca şi în alte situaţii), dar la întrebarea privind „vârfurile” nu am reuşit să răspund spontan – poate Filarmonica din Liverpool, poate Orchestra of the Age of Enlightement cu Trevor Pinnock… Din tot acest „prea mult” şi prea „amestecat”, care speram să fie ca un impresionant „foc de artificii”, e cam puţin… Cam prea multe scaune goale, chiar dacă s-a spus că s-au vândut toate biletele (probabil că cei cu invitaţii sau abonament au selectat doar unele concerte, după preferinţe). Desigur, comentariile din „Jurnalul de festival” sau cele preluate pe posturile tv au fost elogioase, unii afirmând chiar că această ediţie a depăşit nivelul celor precedente, ceea ce este departe de adevăr. Şi astfel, încă o dată, voi rămâne printre cei extrem de puţini care îndrăznesc să fie de altă părere, adică să exprime şi rezerve acolo unde (şi dacă) este cazul…
 

(27 septembrie 2011)

Anca Florea