Interviu cu dirijorul Giuliano Carella

Numele dirijorului italian Giuliano Carella este familiar şi celor care ascultă înregistrări de operă pe disc şi celor care, de-a lungul anilor, l-au aplaudat, „pe viu” în teatre lirice de prestigiu din Franţa, Germania, Austria şi, binîenţeles, Italia. Iar recent am avut prilejul să-l urmăresc la pupitrul unui excelent spectacol cu Bal mascat de Verdi la Opera din Timişoara, onorând astfel invitaţia tenorului-director Corneliu Murgu, cu care colaborase frecvent pe scenele lumii. Extrem de agreabil, volubil şi charismatic, maestrul mi-a dezvăluit câte ceva din activitatea sa artistică, marcând şi numeroasele sale întâlniri cu artişti români de cotă internaţională.

„Am avut ocazia să lucrez cu tenorul Corneliu Murgu la Toulon, la Viena şi adesea în Italia, dar ulterior am aflat că este director al Operei timişorene, ceea ce (şi) pentru mine a fost o veste minunată, aşa că... acum mă aflu aici. Întâlnirea mea cu ansamblul a fost cu adevărat o surpriză foarte plăcută, dar de fapt ştiam că în România există un talent muzical cu totul special. Aici am cunoscut artişti excelenţi, toţi impecabili, voci frumoase, o echipă omogenă, un cor şi o orchestră excelente. Trebuie să spun că la Timişoara am constatat un fenomen extrem de interesant, pentru că teatrul liric înfloreşte într-un moment rău pentru mai toate teatrele din lume. Întotdeauna am fost convins că un teatru este expresia directorului, iar Corneliu Murgu este un adevărat artist, se implică şi ştie ce înseamnă o Operă de anvergură; e minunat că s-a decis să se dedice teatrului ca manager, după ce a fost un asemenea artist.”

În distribuţia acelei reprezentaţii l-a reîntâlnit pe baritonul George Petean, unul dintre soliştii noştri deosebit de apreciaţi în lume.  

„Este un artist special, cu care am lucrat de multe ori, încă de la începutul carierei sale, când a susţinut rolul Sharples din Madama Butterfly, apoi a fost Silvio în Paiaţe la Liege, iar anul acesta a abordat pentru prima oară rolul Rigoletto din opera verdiană, la Monte Carlo, şi a avut un mare-mare succes, cu cronici excelente – este un bariton liric, dar a realizat partitura minunat; nu este doar un glas frumos, ci şi un solist cu multe intenţii interpretative, inteligent, deci este un foarte interesant bariton, cu o carieră importantă. Şi în Renato este impresionant – un rol care i se potriveşte, ceea ce au avut ocazia să aprecieze şi melomanii timişoreni. De fapt, în lume este o adevărată explozie a interpreţilor români – încep vorbind despre Angela Gheorghiu care îmi place, este „o voce” foarte interesantă, dar şi Leontina Văduva este excepţională şi Viorica Cortez e minunată – ultima oară am văzut-o la Marsilia,  în rolul Mama Lucia din Cavalleria rusticana – o doamnă fascinantă, cu temperament şi... o voce! De asemenea, cu Eduard Tumageanian am colaborat la Palermo (în 1996, cred) într-un foarte-foarte bun Rigoletto. Pe de altă parte, cu Ileana Cotrubaş m-am întâlni nu demult la Moscova, unde era în juriul unui concurs de canto al Elenei Obrasţova; am crescut ascultând înregistrarea sa cu Traviata dirijată de Carlos Kleiber. Şi pe scenă era foarte  interesantă ca prezenţă, avea propria viziune asupra personajelor – se prea poate ca în acel context în care evoluau Tebaldi, Sutherland sau Zeani, cumva mai tradiţionale, ea, ca şi Scotto, să fi fost mai modernă ca abordare teatrală, ceea ce ar explica şi cariera sa de anvergură. Trebuie să vorbesc însă şi despre unul dintre cei mai mari dirijori români – Sergiu Celibidache – era foarte special, dar realmente uriaş. Dar sunt mulţi interpreţi pe care îi întâlnesc în Italia, Germania sau Franţa şi uneori nu ştiu dacă sunt români – aici s-au născut mulţi care au devenit nume importante în lume - mă gândesc şi la Ioan Holender care este… un personaj legendar. Iar Luiza Petrov este fantastică, are o feminitate specială, inteligentă, sensibilă, generoasă, ca impresar a făcut enorm pentru mulţi artişti şi lucrează cu multe voci splendide din România.”

Firesc, l-am întrebat... cine este Giuliano Carella?

„Sunt dirijor de operă italiană – este definiţia care îmi place. Întotdeauna am visat să abordez genul liric şi iată că am posibilitatea să dirijez asemenea partituri, deci sunt norocos şi... e cel mai frumos lucru. Sunt foarte mulţumit, am aproape 100 de titluri în repertoriu, prezentate în (aproape) o mie de spectacole. Am avut bucuria să dirijez la Staatsoper Viena, la Berlin  (Staatsoper şi Deutsche Oper), la Hamburg, Frankfurt, Stuttgart, dar şi la Arena di Verona.”  
Cum „simte” dirijorul diferenţa între un spectacol într-un teatru şi cele în aer liber?
„Producţiile în aer liber se adresează unui public mult mai numeros, devenind şi o modalitate de culturalizare, de a-i face pe spectatori să cunoască opera, aşa cum nu se poate într-un teatru obişnuit. La Arena din Verona se petrece un aspect foarte straniu – ca sonoritate, vocile ‘trec‘ mult mai uşor decât instrumentele, dar aceasta şi din cauza lucrărilor făcute în timp la nivel acustic. În antichitate, fosa era construită din lemn, iar la bază avea un sistem care funcţiona ca o placă armonică, o specie de amplificare naturală. Mulţi ani mai târziu, acea suprafaţă s-a betonat pentru că… e mai practic. Îmi place cimentul ca material, dar pentru fosă… Deci apăruse o problemă pentru orchestră, care este enormă, aşa că s-au făcut o serie de experimente pentru optimizare. Anul trecut am dirijat acolo Turandot (în regia lui Zeffirelli), cu Maria Guleghina, Salvatore Licitra, iar în rolul Liu soprana Anda-Louise Bogza – superbă voce, minunată persoană! Orchestra era uşor amplificată, mai curând cu un suport discret. La Torre del Lago am dirijat în vechiul teatru, unde totul natural – acum, la cel nou, sincer nu mai ştiu, dar cred că sonoritatea este puţin susţinută - face parte din lumea nouă...”

Ce urmează în agenda stagiunii actuale?

„Lucrez mult în Franţa, cu deosebire la Toulon, unde voi dirija Lohengrin cu solişti germani, dar am programate şi producţii cu Boema sau Luisa Miller, o nouă producţie cu Nabucco, apoi la Frankfurt Bal mascat, la Opera din Amsterdam Traviata sau Puritanii, după ce, la Concertgebouw, am dirijat de nenumărate ori opere în concert (printre care şi Francesca da Rimini de Zandonai sau Piratul cu Nelly Miricioiu, care e fantastică, excepţională); de asemenea Andrea Chenier, Poliuto şi opere mai puţin cunoscute, dar la Copenhaga am fost invitat să conduc Tosca.”

Un repertoriu deosebit de divers.

“Niciodată nu mi-a plăcut să fiu catalogat ca fiind specialist în muzica italiană – numai Donizetti sau Bellini sau Verdi şi Puccini (pe care îi ador)… Dirijez şi Paisiello şi Cimarosa, voi aborda Dido şi Aeneas de Purcell (cu Anna Caterina Antonacci) din nou la Toulon, unde îmi realizez... experimentele, apoi Orfeu de Gluck în versiunea cu tenor; un loc aparte îl ocupă Mozart – Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Flautul fermecat, La finta semplice – consider că este fundamental să cunosc muzica lui şi cred că Mozart este un compozitor… italian (să nu spuneţi la nimeni, pentru că mulţi gândesc aşa, dar nu o spun cu voce tare). El a crescut ascultând lucrările tatălui său, Leopold, care scria în maniera operei italiene, deci a pornit de la acest fundament ca formare. Apoi geniul său şi-a spus cuvântul, dar este foarte important chiar pentru evoluţia operei italiene, în special prin creaţiile de început, ba a şi compus mult în limba italiană. Dar… austriecii se vor supăra, aşa că nu mai insist… Îmi place şi repertoriul francez, dirijând Carmen, Pescuitorii de perle, Romeo şi Julieta (operă pe care o iubesc în mod special), iar de curând Thais. Urma să dirijez anul acesta şi Faust la Toulon, dar a intervenit un alt contract mult mai important cu Tosca, deci Faust... va urma...”

Cum vă împăcaţi cu montările moderne?

„Opera traversează un moment extrem de delicat, s-au schimbat cumva termenii de abordare; se spune că nu mai sunt voci mari, dar nu sunt convins că este aşa. Să recunoaştem că pe vremuri o carieră se construia diferit – azi, în lumea noastră cotidiană agitată, trebuie să facem totul repede încă de tineri, nu avem timp. Pe de altă parte, în operă, convenţia teatrală e fundamentală. Se ştie foarte bine că Montserrat Caballe nu arăta ca o Salomea, dar a făcut extraordinar acel rol. Acum e supremaţia regizorilor, care închid uneori porţile unor artişti dacă nu sunt frumoşi şi tineri, nu au fizicul cerut de rol - automat sunt excluşi, ceea ce e mare păcat. Totodată, tinerii intră devreme în partituri prea grele pentru ei, fără a avea experienţă, dar... au fizicul cerut pentru acel personaj. Chiar dacă iniţial toţi suntem fericiţi să-i aplaudăm, mai târziu nu le va fi bine. Este o mare responsabilitate pentru cei care îi solicită astfel. Avînd un director de teatru aşa cum este Corneliu Murgu, care ştie ce înseamnă să cânţi, ce înseamnă vocea şi repertoriul, este un câştig enorm pentru teatru, pentru soliştii săi, într-o vreme în care se fac erori enorme în lume. Cât despre producţiile  moderne, nu am idei preconcepute; când studiem o operă, urmărim indicaţiile compozitorului, dar ceea ce noi ne imaginăm este o viziune ideală, care însă nu are îngrădiri, ceea ce permite colaborarea cu producţii diverse, cu scenografii foarte clasice sau foarte moderne. Una dintre marile bogăţii ale operei este că poate fi actualizată ca manieră de cânt, de rezolvare a recitativului, ca interpretare, dar şi ca reprezentare. Este clar că acum nu se mai cântă ca în urmă cu 50 de ani, deci e normal ca şi aspectul vizual să cunoască transformări; noi am crescut cu o anume arhitectură, dar încet-încet ne-am obişnuit să vedem în jurul nostru altceva, mult mai modern. Un regizor care se situează pe o poziţie de respect, de dragoste, de pasiune în abordarea operei pe care urmează să o pună în scenă, este de apreciat. Nu-i suport însă pe cei care fac producţii de operă distrugând repertoriul tradiţional pe care îl consideră inutil şi depăşit, afirmând că personajele respective sunt... cretine. Dar sunt aspecte ultra-moderne, care pot fi foarte frumoase. Spre exemplu, s-a făcut Rigoletto în lumea mafiei – se poate şi aşa, e viabil. Din păcate, uneori cred că regizorul încearcă provocarea de dragul provocării, pentru a atrage atenţia asupra lui însuşi, pornind de la ideea că cei care îşi fac bine meseria... nu fac vâlvă. Altfel ajungem să vedem pe scenă toalete şi altele asemenea. Pot înţelege ce determină asemenea lucruri, dar nu le pot accepta.”

La pupitrul reprezentaţiei cu Bal mascat, Giuliano Carella a demonstrat din plin ce înseamnă un dirijor pasionat, cucerind întreg ansamblul prin strălucirea sa temperamentală, printr-o anume spontaneitate, dublată de precizie şi ştiinţă în acompanierea soliştilor, care s-au întrecut pe ei înşişi, ansamblul evoluând impecabil, încântat de colaborarea cu maestrul italian, la rândul său entuziasmat de calitatea muzicienilor timişoreni, ceea ce cred că îl va determina să revină cât de curând în România.

(15 decembrie 2011)

Anca Florea