Macbeth - premieră la ONB

Amanata, prezentata in forma de concert in luna martie, marcata de probleme fara precedent, premiera verdiana Macbeth a avut loc, in sfarsit, la Opera Nationala, care a dorit sa includa in repertoriu, cu ocazia Festivalului Shakespeare, un titlu montat acum pentru prima oara la noi, ceea ce, in principiu, este demn de admiratie. Nu stiu in ce masura "blestemul" invocat in emisiuni TVR si interviuri planeaza asupra acestei partituri (doi dintre artistii nostri de cota, care au cantat aceasta opera pe mari scene ale lumii, afirmand insa ca, de fapt, "legenda" se refera la… Forta destinului), dar cu siguranta montarea a adus mari necazuri si conflicte, pornind de la dificultatea de a gasi interpreti adecvati pentru rolurile principale, continuand cu imbolnavirea excelentului bariton rus Serghei Murzaev, care ne-a incantat in concertele din martie, apoi cu declaratiile incendiare ale realizatorilor, semn al unei discordii teribile ce a dus fie la absenta regizorului Petrica Ionescu de la conferinta de presa (aspect confirmat de el insusi, ulterior, la TVR Cultural), fie la faptul ca scenograful arh. Catalin Ionescu-Arbore, deopotriva directorul teatrului, nu a urcat pe scena la aplauzele finale.

Se pare ca s-au facut modificari de ultim moment la decoruri si costume, dar nu stiu in ce masura imaginea scenica a spectacolului oferit publicului a corespuns sau nu conceptiei regizorale. Cert este ca decorul unic se bazeaza pe panouri, "oglinzi" din plastic ondulat in fundal, trepte, iar podiumul devine pe rand pat, catafalc, "soclu" pentru tronul regal, se transforma in panta etc. prin solutii eficiente si rapide, cadrul suspendat coborand pentru a-i sublinia semnificatiile succesive, lumina jucand un rol important in conturarea atmosferei, bordajul cu neon al panourilor (caruia, sincer, nu i-am gasit motivatia) schimbandu-si culoarea (rosu, albastru, verde…) in functie de cadrul sugerat. Costumele sunt frumoase (rochiile chiar splendide), elegante, fara a plasa actiunea intr-o anume epoca, scenograful apeland din nou la detasarea grupurilor rivale si prin culoarea vesmantului rosu-intens, negru, auriu sau alb, iar vrajitoarele poarta straie albe-cenusii, avand "unghii" imense (preluate din teatrul oriental). Extrem de reusita este ideea cailor auriti purtati, in plan departat, pe tije imense, de catre figuranti, sugerand astfel sosirea suitei lui Duncan, de efect numeroasele "papusi-fetis" din patul in care delireaza Lady Macbeth, destul de neinspirate fiind insa crengutele uscate pe care ostenii le tin cam plictisiti, desi ar fi trebuit sa ii ascunda, devenind "padurea miscatoare". Sub aspect regizoral, desfasurarea este alerta, clara, dar pe coordonate clasice, vrajitoarele facand cam aceleasi gesturi de "magie", corul fiind masat (prioritar) fie in jurul patului, fie in centrul scenei, amintind uneori de inghesuiala din Oedip (montat in 2003 de acelasi regizor), in timp ce solistii au atitudini sugestive dar… atat.

Muzical vorbind, in versiunea premierei, ar fi fost ideal titlul initial al partiturii - Lady Macbeth -, pentru ca soprana Sorina Munteanu a cantat superb, fiind, de altfel, singura capabila sa sustina un asemenea rol dificil la cote performante, glasul sau generos, dramatic, "incarcat", condus ingrijit, cu o paleta expresiva bine nuantata, cucerindu-i pe cei care au apreciat in primul rand acest aspect, dublat de un joc scenic retinut, dar in nota personajului. Iar baritonul Eugen Secobeanu (pe care l-am aplaudat anterior in Marele Preot din Samson si Dalila), a incercat probabil sa-si tempereze amploarea vocala pentru a reliefa subtilitati interpretative, rezultatul fiind insa o parcurgere curata dar fara pregnanta, disparand chiar si metalul "negru", intensitatea altadata in exces; beneficiind de o prezenta scenica impozanta, a conturat un personaj credibil, raspunzand, se pare, asteptarilor regizorale. In Macduff, tenorul Marius Manea a etalat, ca de obicei, un glas calitativ, excelent fiind, si de aceasta data, tanarul tenor Liviu Indricau, meritand sa fie distribuit in roluri mai importante, asemeni tenorului Ionut Gavrila, care surprinde in ultima vreme prin vocea limpede, incisiva, prin muzicalitate si disponibilitati ce se pot dezvolta deosebit de promitator. In Doamna de companie, soprana Crina Zancu a fost o prezenta agreabila, detimbrandu-se insa in grav, basul Stefan Schuller a intrupat episodicul Doctor, iar Andrew H. Terinte, Edgar Jaber, Geo Aur (convingator Duncan) au completat distributia. Dupa debutul ezitant, cu multe decalaje si intrari nefiresti, corul a redevenit ansamblul atat de laudat de obicei (pregatit de inegalabilul maestru Stelian Olariu), iar orchestra a sunat omogen si dens, cu laudabile intentii coloristice, sub bagheta lui Iurie Florea care, dupa luni de repetitii (pentru concertele din martie), a realizat un spectacol unitar in plan muzical.

Aplaudat de un public numeros, aducand o noutate absoluta pe afisul ONB, Macbeth poate fi considerat un succes, desi poate ambianta aduce uneori cu o discoteca, iar lipsa unui interpret din teatru pentru rolul titular ramane o problema. Nu stiu daca va fi un spectacol "de cursa lunga", dar daca ne raportam la impactul la public, sunt convinsa ca, spre exemplu, Otello (inspirat tot de Shakespeare) ar fi fost primit cu entuziasm, dupa mai bine de doua decenii de asteptare, mai ales ca, exceptand tenorul (care, oricum, trebuie "importat"), ONB ar avea macar doua distributii complete si echilibrate intr-o partitura intotdeauna indragita si… ferita de "blesteme" reale sau nu.