Poveşti în pas de dans

Am asistat, in ultima vreme, la premiere coregrafice inspirate, printr-o frumoasa coincidenta, din povesti celebre. Spre exemplu, Opera din Timisoara a propus, in premiera absoluta, baletul Ondine in viziunea tinerei coregrafe franceze Eugenie Andrin (asistenta carmen Cojocaru) care, pornind de la piesa omonima de Giraudoux, a imaginat o superba poveste de dragoste derulata intr-o miscare clasica (in acceptiunea contemporana) de un rafinament si o poezie greu de descris in cuvinte.
Pe un colaj muzical (inregistrat) decupat din creatii de Sostakovici, Wagner, dar si din Night of the Moon Dances, alternand cu secvente recitate in franceza, personajele evolueaza cu o plasticitate captivanta, intr-o derulare fluenta si densa, eroii caracterizandu-se prin atitudinea si expresivitatea proprie tipologiei respective, cu un firesc ce exclude grandilocventa sau dorinta de etalare a performantei in sine.
Diafana, delicata dar cu accente dramatice vibrante, Manuela Ardelean este ideala in Ondine, dupa cum Claudiu Dan contureaza pregnant automatismul sau raceala lui Hans, care nu isi poate depasi conditia, atras mai curand de cocheta Bertha (Mirabela Zonai); deosebit de convingatoare Regina, Francisca Hoca isi gaseste pandantul in Regele impozant creat de Darius Agrima, in timp ce parintii nefericitei Ondine - Andreea Radu si Sergiu Anghel -, precum si spectrul Mortii (Olga Sfetcu) intregesc inspirat galeria celor care, alaturi de ansamblul de balet, ofera publicului o tulburatoare poveste cu multiple implicatii filosofice.
Deosebit de sugestiva si eleganta, scenografia gandita de Geta Medinski se bazeaza prioritar pe proiectii a caror transparenta si finete creioneaza ambientul in care splendide costume intregesc atmsofera de basm, asemeni luminilor extrem de sugestive.
Un spectacol de "echipa", in care balerinii s-au implicat cu o placere ce se simte in fiecare gest, in trairea ardenta a personajelor, in relatiile credibile si puternice pe care le realizeaza astfel incat totul devine unitar si cuceritor, chiar daca tristetea ramane predominanta in trecerea indragostitei Ondine printre oameni.
Ovatiile spectatorilor care au invadat sala Operei la premiera au rasplatit efortul si daruirea unor adevarati artisti care au descoperit in Eugenie Andrin o talentata si incantatoare coregrafa, la randul sau deosebit de multumita de colaborarea cu toti cei implicati in "ridicarea" productiei care chiar merita vazuta si revazuta.

Intamplarea a facut ca… timisoreanul Francisc Valkay sa fie invitat, la Opera Nationala Bucuresti, pentru a monta, dupa mai bine de doua decenii de la premiera, o alta poveste celebra - baletul Alba ca Zapada de Cornel Trailescu -, optand acum pentru o versiune mult simplificata fata de cea care, semnata in 1986 de Doina Andronache, se pastreaza inca in sufletul celor care au avut bucuria sa o vada.
Nu stiu de ce s-a dorit o alta viziune, cert este ca productia prezentata in aceasta stagiune ramane departe de ceea ce am sperat. Chiar daca subiectul este exprimat logic, se deapana in datele esentiale, iar personajele sunt concepute corect, coregrafia in sine nu ofera prea mult interpretilor, care nu au astfel posibilitatea sa-si etaleze performantele tehnice, plasarea variatiilor in final rupand firul actiunii (spre plictiseala celor mici), fara a reusi totusi sa ii puna cu adevarat in valoare pe cei ce sustin rolurile Alba ca Zapada si Printul.
Cu siguranta, si "piticii" ar fi meritat sa fie mai diversificati, mai aproape de "prototipurile" atat de indragite, ramanand doar simpatici. Iar relatiile sunt destul de conventionale, un exemplu elocvent in acest sens fiind lipsa de reactie a Regelui la (re)vederea fiicei pe care o credea pierduta.
M-as referi la cea de a doua distributie, in care Bianca Fota a fost o suava si agreabila Alba, foarte tehnica si supla, Gigi Ungureanu a avut o aparitie impunatoare in rolul Printului, ramanand insa total inexpresiv, dar sigur in miscari, Monica Alexandra Petrica a reaparut, dupa multa vreme, intr-un rol care s-ar fi cerut sa-i "exploateze" mai mult talentul, realizand insa Regina pe coordonatele sugestive ale "eroului negativ", Antonel Oprescu nu a prea avut ce arata in conceptia Regelui, dar Vicentiu Popescu a fost un expresiv Vanator, in timp ce Cristina Mitu, Clarisa Cristea, Cleopatra Rogalski, Dana Balint, Razvan Marinescu, Mircea Ionita si Ovidiu Chitanu au format grupul Piticilor cu dezinvoltura si umor, gratioase Prietene ale Albei - Magdalena Radulescu, Mihaela Soare, Silvia Rotaru, Madalina Stoica -, asemeni intregului corp de balet (cu miscari stereotipe ale "balului de curte"), dar si elevilor de la Liceul de coregrafie (buni in gaze, ciupercute, flori, iesurasi, expresiva Veverita) sau celor doi Ursi (care… nu apar in distributie, desi ar fi meritat) au contribuit la reusita unui spectacol urmarit cu mare atentie de copiii care umpleau sala. Si in fond, acesta este aspectul esential, un semn ca si miscarea scenica, dar si muzica incantatoare, bine interpretata de orchestra sub bagheta compozitorului Cornel Trailescu, au capacitatea de a capta "publicul tinta".
Cu siguranta insa, vedeta spectacolului este scenografia minunata imaginata de Adriana Urmuzescu, semnand, dupa aproape doi ani de "tacere" nemeritata, decoruri si costume absolut fermecatoare, care au ridicat enorm calitatea montarii sub aspect artistic.

Anca Florea