Tentaţia muzicii bune

Chiar dacă, în prima zi de mai, Bucureştiul părea pustiu, ca şi cum toţi locuitorii plecaseră la iarbă verde, seara, melomanii au asaltat sala Ateneului, dornici să asculte opusuri romantice de mare frumuseţe, dar de factură foarte diferită, o partitură extrem de îndrăgită fiind urmată de o alta mai puţin cântată la noi, din repertoriul cu încărcătură religioasă.

Sub bagheta unui dirijor elveţian binecunoscut şi apreciat – Urs Schneider -, Concertul în la minor de Grieg a beneficiat de evoluţia solistică a pianistului Horia Maxim, din păcate mult prea rar invitat în stagiunea curentă, constituind, pentru mulţi dintre spectatori, o adevărată revelaţie, descoperind un interpret cumva paradoxal dar captivant, cu un tuşeu superb şi o tehnică impecabilă, sobru (poate introvertit, poate rezervat…) dar cu o sensibilitate voit „bine temperată”, cu o inteligenţă şi o claritate în exprimare regăsite în construcţia riguroasă şi fluentă, având şi anvergură şi strălucire şi poezie, în relaţie permanentă cu orchestra, care s-a pliat pe intenţiile sale interpretative.

De multă vreme nu am mai trăit, ca în acea seară, sentimentul de împlinire, de trăire intensă a unui concert de o frumuseţe greu de egalat, abordat în varii feluri de mai toţi pianiştii, şi tocmai de aceea cu atât mai surprinzător într-o versiune personală, fără clişee, echilibrată, romantică poate mai aproape de liniştea fiordurilor norvegiene, fără sentimentalisme şi explozii sonore, conturând o atmosferă specială ce a cuprins întreaga sală; firesc, uimirea şi încântarea a determinat aplauze prelungi şi ovaţii, răsplătite cu un bis definitoriu pentru un artist complex, sincer şi „gânditor” în faţa claviaturii – sper ca succesul său aparte să determine, în fine, invitarea constantă pe podiumul de concert, Horia Maxim convingând că este un muzician de top.

După pauză, orchestra şi corul Filarmonicii, cu Urs Schneider la pupitru, au propus Missa nr. 6 de Schubert, creaţie de asemenea excelent realizată, subliniind şi profunzimea şi starea de reculegere, cu secvenţe monumentale, bine structurate în planuri contrastante, într-o concepţie unitară, adecvată unei lucrări gândite pentru a fi cântată în catedrală, reuşind să sublinieze sensul textului şi al muzicii ce relevă latura mai curând gravă şi frământată a compozitorului. Acordând o pondere deosebită corului, Schubert a scris pagini superbe şi dificile în care ansamblul (pregătit de Iosif-Ion Prunner) a sunat dens, compact şi expresiv, răspunzând cu rigoare cerinţelor dirijorale, asemenea orchestrei care, cu siguranţă într-o zi fastă, a avut şi precizie şi fluenţă şi masivitate sau discreţie în interpretare, astfel încât, mai bine de o oră, publicul a trăit intens fiecare moment muzical în parte, realmente marcat emoţional. Păcat că zgomotul produs, invariabil, la ridicarea şi aşezarea corului pe scaune sau tusea excesivă şi surprinzătoare ne-au obligat să ieşim, periodic, din acea stare (chiar de graţie) pe care dirijorul şi ansamblurile Filarmonicii au ştiut să o transmită ascultătorului. În intervenţii destul de restrânse, soliştii au evoluat cu acurateţe, remarcându-se glasurile deosebit de calitative ale mezzosopranei Geanina Munteanu şi tenorului Ionuţ Popescu, adecvate stilului partiturii, cu frazare frumoasă şi o anume estompare binevenită a intensităţilor, în timp ce basul Marius Boloş s-a auzit doar în final, soprana Iulia Artamanov a avut câteva stridenţe supărătoare, iar tenorul Vladimir Deveselu a fost… ca întotdeauna.     

Întâmplător sau nu, Filarmonica a oferit, în zile de vacanţă, concerte atractive, cu un program bine ales, într-o interpretare de reală ţinută, astfel încât melomanii, deşi vremea era frumoasă şi evadarea în natură devenea tentantă, au preferat să se afle în sala Ateneului, bucurându-se din plin de marea muzică şi de muzicieni pe măsură.

(3 mai 2014)

Anca Florea