Un „Don Giovanni“ tânăr

Surprinzător a fost însă faptul că, de această dată, a preferat să şoptească recitativele şi „aparte”-urile, aşa încât au fost scene întregi în care aproape nu s-a auzit, aspect ce a determinat şi o diluare accentuată a densităţii muzicale şi chiar scenice, cântând ariile în forţă, mai puţin duetele. De altfel, majoritatea soliştilor au abordat un asemenea mod de a rezolva numeroase pagini care au devenit şterse şi cumva neinteresante şi fără relief, remarcându-se şi sonoritatea „în valuri”, pornind fraza în forte, stingându-se rapid, revenind la intensitatea iniţială, într-o tratare neinspirată, probabil solicitată de cineva anume, în special în cazul lui Don Giovanni şi al lui Leporello.

Culmea este că şi bas-baritonul Octavian Dumitru s-a conformat unui asemenea „stil”, deşi încă de la premieră susţinuse ofertantul personaj al valetului mult mai aproape de ceea ce a imaginat compozitorul, cu vervă, replici alerte şi „punctări” pline de umor.
 

„Discreţia” excesivă s-a reliefat pregnant şi în ansambluri, solistele cântând cu o intensitate adecvată momentului, în timp ce partenerii le secondau în sonuri palide, generând un dezechilibru nefiresc şi, evident, nedorit. Un alt debutant a fost tânărul tenor Alexandru Savin, a cărui voce lirică, sensibilă, îngrijit condusă, a rămas totuşi prea stinsă pe parcursul întregului spectacol, Don Ottavio devenind astfel chiar mai timid şi sângaci decât îl concep mai toţi interpreţii; desigur, un plus de experienţă îi poate asigura, în timp, o evoluţie demnă de atenţie.
Dorinţa de a promova tinerii cu potenţial şi talent care în prezent activează în corul Operei, a determinat şi distribuirea tenorului într-un rol solicitant, dar şi apariţia colegei sale, soprana Angelica Mecu-Solomon în Donna Elvira, personaj de care se tem chiar şi artiste cu experienţă îndelungată, scriitura fiind adesea infernală; respectând creionarea regizorală, atacând cu mult curaj şi aplomb ariile şi numeroasele duete sau ansambluri, etalând un glas la început uşor ciudat, care apoi a devenit mai sigur şi mai aproape de cerinţe, chiar dacă uşor agresiv (poate dorind să sublinieze temperamentul exploziv al soţiei înşelate şi vindicative), rezistând tuturor capcanelor chiar primejdioase „ascunse” în special în arii, a demonstrat, la rându-i, că are date ce merită încurajate. Pe de altă pare, soprana Cristina Grigoraş a fost cuceritoare în Zerlina, aducând şi farmec şi frumuseţe a cântului şi supleţe şi vervă şi… tot ce trebuie pentru o ţărăncuţă isteaţă, cochetă şi veselă, în timp ce soprana Mihaela Grăjdeanu a fost, pentru mine, o surpriză deosebit de plăcută în Donna Anna, performanţele sale unanim apreciate în roluri de coloratură regăsindu-se acum într-o partitură destinată glasurilor mult mai pline, dar realizată cu rigoarea, ştiinţa şi experienţa sa deosebită, având în plus şi o frazare rafinată şi o reală cunoaştere stilistică şi prestanţă scenică şi, ceea ce este esenţial, o expresivitate perfect adecvată rolului. Voci sonore, penetrante şi bine conduse au avut şi Iulian-Ioan Sandu (invitat de la Galaţi pentru rolul Masetto) şi Dan Popescu, un impunător Comandor.

Corul (pregătit de Manuel Giugula) s-a integrat firesc în derularea spectacolului, cu acurateţe şi implicare în jocul de scenă complex şi solicitant, formaţia instrumentală care, în tabloul final, cântă în castelul lui Don Giovanni, a fost impecabilă, iar s-a regăsit a evoluat în scurte intervenţii, dar şi în lascivele ipostaze feminine sau în timpul uverturii, sugerând şi umbrele ce-l vor învălui pe Comandor sau pe cuceritorul erou central, introducând totodată publicul, ca într-un rezumat, în atmosfera celebrei „dramma giocoso” (coregrafia Edi Stancu).  
 

La pupitru s-a aflat Gabriel Bebeşelea, un tânăr care se impune tot mai pregnant, convingând şi de această dată că gestica sa precisă, rigoarea cu care coordonează relaţia fosă-scenă, sunt elemente ce se adaugă înţelegerii partiturii, cunoaşterii stilistice, aspect remarcat încă de la debutul său în producţia studenţească amintită, în care mica orchestră a sunat excelent, iar acum, colaborând cu instrumentiştii ieşeni, a reuşit , încă de la uvertură, momente de certă calitate, cu o paletă coloristică diversă, într-un discurs fluent şi strălucitor. Aşa încât, privit în ansamblu, Don Giovanni din acea seară a meritat să fie răsplătit cu aplauze prelungi, extrem de încurajatoare în special pentru tineii în parte debutanţi.

 

(20 mai 2013)