Un „început“ la ... sfârşit de stagiune

Stagiunea Operei Nationale s-a incheiat "in forta", printr-o premiera adevarata, pentru ca Cenerentola de Rossini s-a montat acum, pe scena bucuresteana, pentru prima oara, concretizand si o noua colaborare cu Musiktheater (CEE), dar si cu Teatrul National din Zagreb. Nu stiu in ce masura regizorul austriac Peter Pawlik (sotul mezzosopranei Ruxandra Donose), a fost propus in acest context, dar sigur este ca a debutat la ONB printr-o productie de real succes, plina de verva, umor, personaje bine conturate, relatii logice si o succesiune rapida a tablourilor, prin solutii scenografice inteligente. Pentru ca, de aceasta data, chiar exista "regie", nu doar miscare pe scena, inca din primele clipe cu "poante" de efect, dar fara "ingrosari" (miscarea peretilor, "fuga" prin casa a scaunelor, fetei de masa, lampadarului, presului in timpul furtunii, panoul cu butoaie din care ies coristii, aparitia acestora pe deasupra zidurilor casei si, mai ales, "rock"-ul din final au atras aplauze, mai putin folosirea rachetelor de tenis sau aparitia lui Dandini pe… fereastra), cu planuri firesc diferentiate, cu momente de lirism, totul intr-o "cheie" moderna, intreaga actiune fiind plasata, poate, in veacul trecut, fie intr-o casa (destul de) sordida din margine de oras, fie intr-un palat sugerat prin coloane si… atat. Decorul (realizat de Vesna Rezic din Croatia) creaza perfect aceasta ambianta, simplu si sugestiv, iar costumele (imaginate de Barbara Bourek) sunt, de asemenea, simpatice si expresive (trecand peste faptul ca, spre exemplu, Cenusareasa poarta pantofi cu toc, iar printul, imbracat in maro, are… pantofi negri).

Surorile sunt gandite excelent (beneficiind si de interprete pe masura), Clorinda plinuta facand balet, imbracata apoi in roz cu funde (Anna Mirescu - ideala ca joc, rezolvand dificila arie mai bine in cea de a doua seara), Tisbe vampa in rosu (Antonela Barnat - expresiva scenic, pe alte coordonate, cantand cu precizie si in stil), tatal - Don Magnifico este comic prin insasi scriitura rossiniana, cam "facut" in versiunea lui Radu Pintilie, dar structural si deci savuros la clujeanul Petre Burca; Cenusareasa, in rochie cenusie, are istetime si farmec, desi cu mici erori de regie (se tolaneste pe sofa, apoi aparitia sa la bal - o diva cu mers "ondulat" -, dar si faptul ca… ea il mangaie pe print, nu invers, contrastand chiar cu simplitatea care l-a cucerit pe tanar). Daca Don Ramiro este, in interpretarea lui Hector Lopez, incantator sub toate aspectele, expresiv, suplu in miscari, cald si zambitor, excelent si sub aspect vocal (in mare progres), in varianta lui Valentin Racoveanu este corect, peste asteptari, dar fara stralucire, iar Dandini ramane un valet simpatic, mai schematic la Vicentiu Taranu (cantand in maniera stiuta, inflexibil si plat), dar suplu, flexibil, agreabil, cu glas frumos si bine condus la Daniel Filipescu (o adevarata revelatie). In ambele distribtii, baritonul italian Marco di Sapia a atras ovatii in Alidoro, prin aparitie, eleganta, calitate vocal-interpretativa, oferind o lectie de cant rossinian de mare clasa. Rolul Angelina (Cenusareasa) a beneficiat de doua glasuri tinere de calitate, cu frazare frumoasa si sensibilitate, dublate de evolutii scenice nuantate, dar in timp ce Mihaela Ispan a ramas poate (doar) in limitele corectitudinii, intr-o interpretare meritorie (culminand in aria finala), Maria Jinga a adus un plus de feminitate, cochetarie si mai ales rezolvare vocala spectaculoasa, egala in registre, mentinuta la acelasi nivel performant de la prima aparitie si pana la caderea cortinei, entuziasmul unei sali arhipline confirmand pe deplin reusita sa, dar si faptul ca, macar acum, publicul a… descoperit-o cu adevarat (nu si cronicarii, care… nu au venit decat la premiera…).

Corul (pregatit impecabil, inca de la concertele de anul trecut) de catre inegalabilul maestru Stelian Olariu, s-a integrat fara cusur si in jocul de scena, iar orchestra a fost omogena, cu sonoritati adecvate; daca la premiera, un tempo extrem de lent, fara nerv (chiar din uvertura) si decalaje multiple au fost chiar suparatoare, in seara urmatoare, cu acelasi Adrian Morar la pupitru, totul a fost… altfel, pentru ca si ansamblul solistic a sunat mult mai echilibrat, mai suplu, toti artistii avand muzicalitate, precizie ritmica, siguranta, voci care se "potriveau", reusind o unitate perfecta chiar fara sa se uite (fix) la dirijor. Dar poate ca s-a dorit ca fiecare distributie sa alature varfuri si solisti constiinciosi, desi o premiera ar trebui sa ofere un "foc de artificii", iar aceasta s-ar fi obtinut, in totalitate, doar daca se alegea tot ce era mai bun in ambele versiuni (oricum, Anna Mirescu, Antonela Barnat si Marco di Sapia au evoluat doua seri consecutiv).

Totul este o "joaca" in care intreg ansamblul s-a implicat cu o placere pe care demult nu am mai simtit-o la ONB, demonstrand ca cel putin generatia tanara poate avea spirit de echipa, umor si charisma. Dar a existat un regizor plin de idei, un dirijor de valoare (invitat prea rar la pupitru) si o echipa solistica (in parte) nedrept de putin pusa in valoare pana acum. Dar… e un inceput…