Un spectacol atipic

Pe lângă spectacolul menit să strângă fonduri pentru adăpostul câinilor fără stăpân şi deci ca un mesaj împotriva euthanasierii, apoi, în prag de Revelion, tradiționala operetă Liliacul de J. Strauss, Opera din Timișoara a oferit publicului de toate vârstele o surpriză de proporții, prezentând, în colaborare cu Teatrul Național, premiera The Full Monty, un musical de Simon Beaufoy după filmul omonim, muzica și versurile fiind semnate de David Yazbek și Terrence McNally.

O partitură care l-a atras irezistibil pe Răzvan Mazilu, astfel încât a realizat regia și coregrafia, reușind să îi „prindă” pe interpreți în jocul extrem de ofertant, deopotrivă solicitant și foarte „altfel”, rezultând un spectacol provocator atât pentru artiști, cât și pentru spectatori. Subiectul atipic a cerut, firesc, o abordare pe măsură, fără pudibonderie, dar și fără urmă de vulgaritate, profund uman, până și aspectele dramatice ale vieții cotidiene fiind tratate însă cu umor, trecând de la disperare la o explozie de vitalitate, născută, paradoxal, tot din disperarea unor situații-limită.

Pornind de la un subiect omniprezent în lume - șomajul, lipsa unei perspective, riscul de a pierde familia sau casa -, textul permite conturarea unor tipologii diverse, contrastante, adesea amuzante prin comportamentul pe care, de fapt, îl întâlnim în jurul nostru. Iar Răzvan Mazilu, cu talentul și imaginația sa debordantă, cu maniera de a lucra și de a modela nu doar dansatori, ci și actori, de a-i capta în „jocul” său încărcat de forță, expresivitate, pasiune și profesionalism, a beneficiat de interpreți deosebit de talentați, știind să pună în valoare suculența partiturii, a replicilor și situațiilor, păstrând permanent „omenescul”, regăsit și în alternarea momentelor de amărăciune și suferință cu cele de un comic succulent și… adevărat.

Pentru că cei 6 șomeri încearcă să facă rost de bani printr-o reprezentație de streeptease masculin, ceea ce până atunci le era total străin, așa încât stângăcia dansului, ezitările și jena sunt depășite cu disperarea care le dă curajul să ajungă la o anume performanță, ovaționată până la isterie de admiratoare exaltate și chiar de familie. Și toți cântă, joacă, dansează bine, se transformă sub ochii noștri, „atrăgându-ne” în lumea lor de vise, tristeți, mici bucurii și speranțe, de dragoste și o anume poezie simplă și caldă. Un amalgam în care se regăsesc și personajele feminine, cu prototipuri la fel de variate și pregnant construite, poate puțin prea șarjate uneori, dar decupate din nou din existența și manifestările cotidiene, încercând să treacă de la banalul obositorului job la extravaganţa din club, căutându-şi, poate, un ater-ego sau, pur şi simplu, o evadare din realitatea dură.          

Timp de 3 ore, totul se derulează alert, dens, mozaicat, în decorurile inspirate și funcționale semnate de Dragoș Buhagiar, schițând și costume simple sau ostentative, în spiritual fiecărui personaj, artiștii intrând în „pielea” acestora cu bucuria de a descoperi noi teritorii de expresie, de a se auto-depăși prin asemenea provocări interpretative. Și tocmai de aceea trebuie măcar menționați absolut toți – Richard Balint, Ion Rizea, Matei Chioariu, Cristian Rudic (singurul solist de la Operă), Colin Buzoianu, Victor Yila, Gabriela Popescu, Tania Popa, Andrea Tokai, Laura Avarvari, Victor Manovici, Doru Iosif, Luminița Tulgara, Mirela Puia, Daniela Bostan, Victoria Suchici Codricel, Adrian Jivan, Valentin Ivanciuc, Benone Viziteu, Alex Hâncu.

Un loc aparte îi este rezervat dirijorului David Crescenzi, pe care îl știam, de multă vreme, ca un excelent specialist în muzica clasică, dar l-am descoperit de această dată (şi) ca un dăruit pianist de musical, cu acel feeling specific, ba chiar și ca actor plin de vervă și spontaneitate, conducând totodată ansamblul din orchestra Operei care, la rândul său, a demonstrat din plin că poate aborda cu același success orice gen și orice scriitură.

În sala arhiplină, chiar dacă la început spectatorii mai conservatori au fost, poate, surpriși și contrariați, au explodat curând hohotele de râs, aplauzele entuziaste, care la final parcă nu mai conteneau, semn că toți au fost cuceriți într-o seară cu totul specială, cu actori speciali și un regizor-coregraf… recunosct ca foarte special și, de fiecare dată, orginal și surprinzător.

Un spectacol care şochează, dar merită din plin să fie văzut și gustat, și pe care poate îl vor vedea și cei din alte orașe ale țării pentru că… (din nou) merită!

(10 ianuarie 2012)

Anca Florea